Centrifug / centripet

● Ioana Iuna Șerban, Fată întîlnește instituție, Editura Vellant, 2024.

Chiar funcțională fiind, o grefă rămîne totdeauna o grefă: aceasta e starea de spirit a volumului Ioanei Iuna Șerban (cel de-al treilea al autoarei, după Zero-Unu din 2014 și Un viitor care se potrivește trecutului, publicat în urmă cu patru ani). Constatare neplăcută, demotivațională, riscînd să nu fie îmbrățișată public, dar continuînd să-și rostească adevărul cu o dicție netulburată.

Dacă admitem că „rememorarea copilăriei e mai mult decît copilăria”, atunci așezarea în (de fiecare dată alte) cuvinte a aceleiași povești de viață devine mai mult decît simpla poveste. Care aglutinează întîmplări ereditare, de pe vremea bunicilor, secvențe din copilărie, cu toate iluziile de rigoare, socializări infructuoase, radiografii ale contemporanilor, scanînd strat după strat pînă în intimitatea cea mai intimă. Dacă am numărat bine și nu mi-a scăpat vreuna, două referințe explicite jalonează cartea Ioanei Iuna Șerban: cea la Kavafis și cea la pictorul Ștefan Bertalan. De la primul, s-ar putea specula, provine tonul elegiac, de satiră mild. Cu deosebirea că eforii defecți ai aceluia aceluia sînt, aici, capitaliștii feroce, gata împliniți sau pe cale să: „Sînt cei respectabili și sînt cei bogați. / Sînt cei etern începători și sînt cei respectabili. / Sînt cei care vor să pară bogați și sînt cei cărora li se rupe / cei care detestă să fie la mila cuiva / sînt și cei care detestă bogăția și totuși o au / sînt cei care vor să fie văzuți și știu că lumea îi vede / doar dacă sînt cu cineva / sînt cei care se tem să fie văzuți și tot capătă atenția / sînt cei care vor, care speră și care devin ofrandă / unui personaj colectiv: cu mustăți și ochelari, cu bucle perfecte, / fără figură, luați la ochi doar cînd nu plătesc impozitul”.

Credit foto: Ilustraţie de Ştefan Bertalan

Mai interesantă, e însă cealaltă filiație: curator la Muzeul de Artă Recentă, cu un doctorat în relația dintre imagine și text în cultura contemporană, Ioana Iuna Șerban îl citează pe Bertalan în perfectă cunoștință de cauză, ca un insider: scrisul ca parte a „problemei”, și nu pe post de oarecare „comentariu” al ei. Mai mult, „emigrarea interioară” a acestuia poate fi, la rigoare, o cheie pentru tonusul cu totul particular din Fată întîlnește instituție. Căci, cu toată înstrăinarea de suprafață, imediat administrativă și uneori transfrontalieră (v., de exemplu, poemul „Fată cu pierce”) pe care o pune în exercițiu autoarea, greul e dus de fapt înăuntru, și nu dă la iveală cine știe ce cauze ostentative și determinabile. Ceea ce contrazice fățiș narațiunile traumei, atît de circulante în ultimul timp încît aproape au ajuns să se delegitimeze: „O familie cum ai avut-o nu vei mai găsi / ca un model vechi de Ford care nu se mai face. / În seara cînd ai ajuns la concluzia asta ești singură / și vinul e pe terminate / ești la vîrsta la care știi că problema ta din adolescență / e că n-ai avut probleme în adolescență”.

Nu e vorba însă de capriciu, nici numaidecît de un fel anapoda, dezintegrant, de a vedea lumea. Oricum, nu în chip genuin. Pe ecranul afectiv al poemelor trec toate cele cîte au putut alimenta consecvent sentimentul excluziunii: lipsa unei atenții reale, dialogurile incongruente, căile safe („chiar mai mult decît sîngele / banii erau circuitul cel mai scurt între mine și el”), așa cum viața nu e și n-ar trebui să fie niciodată, grandilocvențele flasce ale rolurilor de gen („în țara asta – la o cină, la un pahar de vin roșu – / bărbații perorează”) și, imensă, pandemia: „Ne-am întors în locul în care am muncit izolați / la începutul lockdown-ului. / Și-atunci tot o primăvară: frumoasă, electrică, / existînd icognito în orașele goale / în timp ce-n mintea fiecăruia dintre noi un plan secret / și mărunt îi îndepărta meticulos pe ceilalți”.

O mișcare continuă, aceasta a disrupției, care definește Fată întîlnește instituție și care, oricît de galopantă și de accelerată, nu e totuși lăsată la voia întîmplării. Ce caracterizează superlativ scrisul Ioanei Iuna Șerban e impactul expresiv al cîte unei secvențe care, parcă din senin, reușește să „adune” sensurile unor, culmea, experiențe ale fragmentării. Ce am citat deja mi se pare ilustrativ. Ce-aș mai putea cita (destul) ar fi încă și mai convingător. Deși întinse, cel mai adesea pe două sau trei pagini, poemele nu din atmosferă cîștigă (aceasta e, de la un punct încolo, predictibilă), ci prin lapidarul excepțional al „concluziei” lor, răsărită, aceasta, de neunde. Ceea ce tot o formă de singularizare e, pînă la urmă: cîte un vers se desprinde, articulat, de „instituția” întregului și rămîne: „sînt cei care / pentru astfel de gînduri nobile și toxice / nu vor scăpa nepedepsiți / cu ceva numit apoi talent”.

S-ar putea ca însușirea aceasta să se regăsească și la alți poeți de azi, dar deocamdată, dacă țin seama de subtila proporționare dintre structură și execuție, trei nume doar îmi vin în minte: Svetlana Cârstean, Adela Greceanu și, de-acum încolo, Ioana Iuna Șerban.

● Florentin Popa, Sutta, OMG, 2024.

„Găsiți aici unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste care s-au scris din 1990 încoace”, notează Simona Popescu pe voletul copertei a patra a acestui Sutta. Prepoziția e capitală: „de”, nicidecum „despre”, așa cum, știm, predispune linia aceasta tematică, riscîndu-și frecvent puritatea incandescentă în numele unei onorabile, desigur, demagogii a afectelor.

Or, lui Florentin Popa tocmai un asemenea păcat (împreună cu indulgențele pe care le atrage, prin tradiție) îi e antipatic și-i devine străin. Poezia lui practică dragostea, n-o exaltă și n-o descrie: „nu aș trimite niciodată cuvintele / acolo unde n-a umblat întîi inima – / iată, atașamentele mele astea sînt”. Iar inima umblă pretutindeni prin realitate, pe care o integrează și-o cocoloșește, o înțelege în toate incongruențele ei, o acceptă cu o curiozitate copilăroasă, o preia în simțuri și, pentru ca infuzia să nu fie vătămătoare, își reduce, mai înainte, funcțiile vitale, una cîte una.

Scurt spus, asistăm în Sutta la un exercițiu spiritual. Și n-ar trebui să ne mire, odată constatînd-o, nici multitudinea de trimiteri la recuzita conceptuală budistă (transparentei trimiteri din titlu adăugîndu-i-se altele, ca muladhara, svadhishtana, manipura, anahata, avatamsaka ș.a.), nici ludicele steme zodiacale, nici, probabil tot de-aici plecînd, intenția aproape pillatiană de a dedica fiecărei luni a anului cîte-un sonet. Regimul acesta simbolic, aflat la limita ezotericului, nu e convocat însă ca doctrină, ci, mai degrabă, ca rutină. Și anume, una analgezică, din proxima vecinătate a doliului, așa cum pare s-o dovedească unul dintre ciclurile cele mai intense ale volumului: „ești locul liniștit unde sînt trist – și toate / prin care-ai curs încerc să fac să mai rămînă / branulă de cristal pe care n-o voi scoate/ / brățările de păpădii plesnesc pe mînă. / cum pot să îți tocmesc o mamă ce te poate / strînge la piept, și să te cruțe de țărînă”. E fără îndoială spectaculoasă opțiunea aceasta pentru forma fixă și, desigur, ar fi multe de spus despre artificiile prozodice la care recurge Florentin Popa (minus unul, care nu încetează să mă nedumerească: raportul accidentat cu cadențele, sursă sigură de aritmii), uneori delicioase, ca atunci cînd face reverențe piezișe către Constantin Acosmei sau cînd aglutinează un cunoscut vers din Eminescu, rezultîndu-i probabil cel mai memorabil poem din întreaga Sutta, printr-o reușită translare din psihologie în informatică și din pulsiune în universul AI.

Îmi plac, iarăși, construcțiile bloc care izolează retorica ingenioasă a complimentului de restul emoției, ca în „407280”, mă alătur entuziast chemării finale din „nu trebuie s-o spun, dar”, gust amuzat ode ca „ad savormae” și coliziuni semantice de felul lui „e-o flacără-n obraji care topește ceara / și-n fața ei sînt gol – cum e un Lidl seara”, dar ceea ce mi se pare că face din Florentin Popa unul dintre cei mai indiscutabil valoroși poeți ai prezentului nu ține de extravaganțele sau de virtuozitățile formale, ci de noua sensibilitate (veche sintagmă, încă de pe vremea generației ’80) pe care el o pune în act și-o generalizează cu mișcări calculate.

Profund personal și totodată lipsit de egotism, extrem de înzestrat pentru gherilă și totodată cultivînd un pacifism stoic, de-o generozitate spontană, și totodată suprimîndu-și tentația paradei, intim rezonant la tragedie, fie că-l vizează direct, fie că nu, și totodată avînd puterea de a rămîne reflexiv în fața ei, Florentin Popa trece prin malaxorul cotidian consemnîndu-i lamelele fără urmă de ipocrizie: „celor cu tastele tocite, vise-n țeastă / fie la laptop – douăzeci de taburi de jstor / fie de la atîtea powerchord-uri pe chitări / fără vreo garanție c-o să reușească // celor ce-adorm în lore, printre rizomi şi modulări / care țes circuite cu pleoape de iască / aprinse de speranța că or să trezească / și-n alții ce-a trezit în ei munca inimii lor // celor cu pixuri roase și-o unghie de pastă / şi degete de la picioare strînse în covor / care scriu încă – și, cum pun punct, li se face dor // care-și produc albumele la căști, în dormitor / cu norii curgînd în cascade pe fereastră: // tot ce-am clădit stă pe închipuirea voastră”.

Ingénu lecteur, – mon semblable, – mon frère.

Cosmin Ciotloş este critic literar și conferențiar la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, Polirom, 2024.