Distopie cu potențiatori de aromă

● Mickey 17 (SUA, Coreea de Sud, 2025), de Bong Joon Ho.

În 2019, Bong Joon Ho stabilea un precedent: Parasite era primul cîștigător al Oscarului pentru cel mai bun film care să nu fie vorbit în engleză. Înainte de Oscaruri fusese Palme d’Or-ul, între ele fuseseră cîteva sute de alte nominalizări și recenzii favorabile aproape unanime. Îmbinînd spectacolul dramatic-cu-artificii și comentariul social incisiv, regizorul sud-coreean lovea mult-rîvnitul jackpot al căii de mijloc între cinema popular și cinema de artă și reușea să se impună fără prea mari compromisuri în fața ambelor tabere.

La un asemenea palmares, s-ar zice că Mickey 17, comeback-ul lui Joon Ho, s-a născut condamnat să dezamăgească. Adaptare a romanului Mickey7 al lui Edward Asthon (tradus și la noi de către Raluca Maria Schidu, pentru Editura Curtea Veche), filmul este un SF distopic cu distopia îndulcită, produs în limbajul și cu resursele blockbuster-elor. Actorii sînt „mari”, bugetul este mare (peste 100 de milioane de dolari), efectele speciale – multe, rezolvările – călduțe.

Povestea sună cam așa: în viitorul nu atît de îndepărtat al anului 2054, Terra este pe ducă, iar oamenii au început colonizarea planetei Niflheim. Pentru testarea terenului, misiunea spațială se folosește de așa-numiții „dispensabili” (expandables), un fel de cobai umani reimprimabili în caz de moarte, a căror conștiință este stocată în permanență pe hard. Printre „norocoși” se află și Mickey Barnes (Robert Pattinson), prototipul loser-ului simpatic care cumva le nimerește, ajuns al 17-lea după ce predecesorii săi au fost gazați, radiați, infectați, sfîșiați, retezați, zdrobiți etc. La antipodul lui Mickey se află congresmanul Marshall (Mark Ruffalo), un manchild grandoman obsedat să rămînă în istorie ca întemeietor al unei noi civilizații „pure” (fasciste), care legiferează alături de soția sa șoptitoare în cască (Toni Collette) în privințe precum rațiile zilnice de alimente, permisiunea de a întreține relații sexuale pe navă sau tratamentul care ar trebui aplicat viețuitoarelor misterioase de pe Niflheim, zisele „tîrîtoare” (creepers). Situația se complică odată cu apariția accidentală a unui Mickey18 contemporan cu -17, motiv de amuzament pentru iubita lui, Nasha (Naomi Ackie), dar în fond de disperare pentru toți trei, întrucît procedura de urmat în cazul „multiplilor” este exterminarea de ansamblu.

Pornit la drum cu aceste premise, trebuie spus că filmul își menține binișor tonusul pînă la un punct. Cu vocea sa nazală și alura veșnic-defazată-dar-ingenuă, Mickey e ușor simpatizabil în cheie tragicomică, iar stoicismul bonom cu care alunecă de la o viață-moarte la alta are ceva înduioșător, de Sisif care nici nu blestemă, nici nu rîde, ci doar îi dă înainte. Spre cinstea lui Pattinson, a cărui versatilitate a mai fost remarcată, nici personajul Mickey18 nu iese deloc rău, și asta cu toate că partitura se află în perfectă opoziție cu cea a Mickey-ului de bază. De fapt, asta e și ideea lui Bong Joon Ho: un duo amuzant prin contraste, à la buddy movie, care ne implică în poveste pe calea dragului. Unul e bleg și empatic, celălalt e înfipt și cinic-caterincos, dar cumva trebuie să se înțeleagă pentru a supraviețui, a rămîne în grațiile Nashei și a salva colonia de la năpasta probabilă care o așteaptă sub conducerea lui Marshall.

De la personajul Marhsall încep, însă, din păcate, și minusurile filmului. Prototipul demagogului sociopat axa Trump-Musk, cu rumeneală autosatisfăcută în obraji și încleștare mussoliniană a fălcilor, acesta este de la bun început cam comod în eforturile de a se prezenta drept simptomatic pentru realitatea politică a momentului. În afara cîtorva note distinctive inspirate, ca dansul grotesc pe versurile „We’re going to the promised land, hallelujah!“ sau comparația cu iz de puț al gîndirii Like a virgin vanilla ice cream touched for the very first time (la adresa planetei Niflheim), sentimentul este mai degrabă de container plin cu generalități. Știm cine este Marshall, îl acceptăm ca villain al filmului, ne dorim să fie înfrînt, dar cam atît. În același registru unidimensional este construită, de altfel, și Prima Doamnă a navei, cu a sa obsesie neconvingătoare pentru sosuri fine dining. Împreună, funcționează ca niște forțe generice ale răului, nu extrem de îndepărtate de cele din desenele animate sau filmele cu supereroi.  Cînd, în plus, și forțele binelui devin forțe ale binelui sub presiunea galopului hollywoodian spre deznodămînt care începe în a doua jumătate, filmul deja se simte mecanic. Secvențe în ritm de pac-pac, dramaturgie rotundă, stare vagă de bine, dar, din nou, cam atît.

Dincolo de așteptările mari care îi subminau de la bun început receptarea, se poate spune că Mickey 17 pierde chiar pe mîna lui. Actori, poveste, regie și șarm sufletist ar fi fost.

Vlad Marina lucrează în industria de film și scrie în timpul liber.