Intimitatea cabinetului

● Ioana Em. Petrescu, Corespondență. Scrisori primite (1961-1990), cuvînt înainte de Ioana Bot, ediție îngrijită de Ioana Bot și Mihai-Cătălin Popa, Editura Casa Cărții de Știință, 2024.

● Paul Cornea, Jurnal (1933-2017), ediție îngrijită, note și indice de Petruș Costea, Editura Polirom, 2024.

Doi mari profesori. Figuri solare. Unul la Cluj, celălalt la București. Ambii, explorînd prioritar literatura secolului al XIX-lea, care, dacă n-a fost tocmai unul „al bunului plac și al bunului gust”, a avut totuși, la noi, ceva omenește așezat: e momentul corespondențelor în avalanșă și al memorialelor faste, încărcate de sens, căci niciodată parcă regimul public și cel privat nu s-au îngemănat mai bine. Risc să spun că, studiindu-l și predîndu-l de la catedră, Ioana Em. Petrescu și Paul Cornea i-au preluat simbolic moștenirea. Și nu cred că mă înșel, chiar dacă, sigur, concluzia mea pleacă de la niște eșantioane.

E vorba, mai întîi, despre volumul de Scrisori primite (1961-1990) de autoarea Modelelor cosmologice. Are dreptate editoarea acestui corpus, Ioana Bot, să invoce în prefață un neobișnuit talent de a asculta (pesemne ereditar, în măsura în care, ca de-atîtea ori, există o bunică înzestrată cu aceleași însușiri), de a stimula confidența, atît cît „să te ușureze de povară”. Deopotrivă colegi de profesie, mai vîrstnici sau congeneri (de la Augustin Z.N. Pop, Alexandru Duțu, Dan Simonescu, Dumitru Irimia, Gavril Scridon, Mircea Anghelescu, Matei Călinescu, Mihai Zamfir ș.a.), prieteni vechi, foști studenți (Ion Simuț, Al. Cistelecan, Radu G. Țeposu) sau pur și simplu „discipoli de la distanță” (Vlad Alexandrescu, Alexandru Mușina, George Vulturescu, Simona Popescu, Dan C. Mihăilescu, Monica Spiridon) îi împărtășesc de-ale lor, solicitate sau, mai degrabă, nu.

Nu știu în ce măsură, luate unul cîte unul, aceste numeroase amănunte interesează pe biograf, dar, îmi închipui, un moralist s-ar putea simți răsplătit. E un tablou de gesturi calibrate, aici, ca să nu mai spun de întreaga rețea pe care, în mod subtil și fără eforturi diplomatice, Ioana Em. Petrescu reușește să o închege. Iar asta, fără să aibă, propriu vorbind, vreo altă putere decît pe aceea a competenței unanim recunoscute. E emoționant, de pildă, să citim într-o notă cum, pe cînd făcea, universitar, oficii de asistentă, titularul de curs i-a cedat pur și simplu locul său, convins fiind că, împărtășit de ea, Eminescu e mai interesant decît l-ar putea descrie el vreodată. Lucru, înțeleg, fără precedent în istoria Literelor clujene (pe cîte știu, iar dacă mă arunc, aștept să fiu contrazis, nici în alte centre nu s-a-ntîmplat una ca asta). Semn că valoarea impune, oricît de discret și de nerevendicativ s-ar manifesta ea.

De altfel, (cel puțin) un episod similar mai poate fi găsit în aceste pagini. Și anume, unul datorat celuilalt personaj al cronicii mele, Paul Cornea. În plin 1976, abia întors dintr-un stagiu în Ungaria, acesta intră în posesia unei posibile surse a Țiganiadei lui Budai-Deleanu: un anume Ratschky, autor, la 1799, al epopeii eroi-comice Melchior Striegel. Ocupat însă cu multe altele, printre care o masivă ediție Kogălniceanu, Cornea decide să-i dăruiască subiectul mai tinerei colege, în măsura în care aceasta îl va găsi fecund. Propunerea denotă nu doar altruism, ci o încredere suverană, iar rîndurile merită reținute în tot explicitul lor: „Bineînțeles dacă te interesează (căci d-ta preferi studiile structuralo-tipologice – n-am uitat!) și dacă nu ai, așa cum e cazul meu, Academia, Editura și alte instanțe pe cap. În cazul negativ, nu te jena să mi-o spui net: de fapt, nu e nici o nenorocire, voi explica neamțului că sînt obligat să amîn cercetarea și el va aștepta vrînd-nevrînd. Oricum, în afară de d-ta n-am de gînd să încredințez nimănui acest «caz» incitant. Sau eu, sau d-ta. Dacă ești de acord, scrie-mi și vom vedea cum facem”.

Decizii (iată, deja două) suprarealist de normale, făcîndu-și loc într-o lume, cum se știe, cu totul anapoda. Printre noutățile documentare ale acestui corpus aș semnala și una privindu-l pe tatăl Ioanei Em. Petrescu, istoricul literar D. Popovici, și el ottocentist de primă importanță. Știam că, în urma Istoriei... sale din 1941, G. Călinescu a fost reclamat pe linie ministerială și că, în chip isteric, s-a cerut îndepărtarea lui din învățămînt. Ce-mi era însă necunoscut e detaliul că decidenții de-atunci au luat o atare propunere în serios, constituind chiar o comisie ad-hoc (și mai clar spus: „la pont”) în sarcina căreia ar fi urmat să cadă neplăcuta și injusta rezoluție. Ca adversar de idei al criticului, Popovici a fost chemat să refere. Se conta, în ce-l privește, pe tentația revanșei. Numai că (o aflăm din mărturia unui fost student, Traian Blajovici) acesta a procedat exact pe dos, adică perfect onest, apreciind sinteza și disculpîndu-l pe autor într-atît încît rîndurile sale au contribuit la transferul lui Călinescu de la Iași la București.

Personaje comune

La polul opus, tot felul de mărunțișuri, meschinării (nu numai) universitare, pe care Ioana Em. Petrescu le recepționează cu, s-ar zice, nesfîrșită răbdare. Cursanți d’antan îi trimit lungi discursuri liricoide, ba chiar patografice, uneori, cum se-ntîmplă cu ultimul set de scrisori, a căror stilistică e genuin halucinan(t)ă, à la Lautréamont, dar, mă tem, fără intenție: „Cum nu mai am pilule de optimism, terapeutica sufletească e-ntr-un intens declin. Ceva concluzii practice se impun. Terorizată să trec prin încercări căutînd acel ceva care-mi răpeşte o parte din ceea ce simt. Mă rîcîie niște gînduri fără trup şi, dacă ar fi să le dau o culoare, ar căpăta forma unei întrebări, în fond idioate: de ce? Şi de ce ce? Doar toate se înscriu în înţeleapta ordine a neghioabelor lucruri vegheate de oarece fantomă numită destin. Gînduri care nu vor să îmbrace straie decente. Zgură de filosofie ieftină şi paradoxuri cu zurgălăi ca întotdeauna. Să laşi să lucreze instinctul de conservare şi atunci deznădejdea, sau cum s-o fi chemînd, o să devină suportabilă ca un reumatism cronic”.

Plus, în alte însemnări, ale altora, o galerie de ranchiune de tot felul, culminînd cu aceea a lui Eugen Simion, preocupat, încă din anii ’80, să identifice detractori ai lui Marin Preda și, nepreagăsindu-i, să-i inventeze chiar printre monográfii probi ai silișteanului. Oameni și oameni...                    

La acest inventar (comunitatea specialiștilor fiind restrînsă, nu-i de mirare că multe personaje sînt comune), Jurnalul lui Paul Cornea adaugă cîteva ingrediente: laboratorul studiilor, apetitul polemic, respectiv dimensiunea politică. Sigur, cartea, pe care mă simt tentat să o subintitulez „a anului”, poate fi citită și ca o spectaculoasă colecție de portrete în acvaforte și de anecdote cu scriitori.

Aduc vorba de ele pentru că, picante fiind, vor lua ochii multora (fatalitate...) și, în definitiv, pentru că, deși vizează nume semnificative, ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Paul Georgescu Nina Cassian, Noica, Eliade și, desigur, Arghezi (printre altele replicîndu-i lui Caragiale: „Cine scrie, n-are nevoie de sfaturi”), scenele povestite nu-s, îndeobște, foarte circulante. Unele, mai ales acelea venite pe filieră Caraion, mi se par calomnioase tout court și, prin inducție, veninos fanteziste. Altele, frapante prin inedit, merită investigate răbdător: chestiuni de paternitate literară sau, după caz, de oportunistă postdatare a unor situații de viață. Paul Cornea le consemnează cît pentru a le lăsa, sieși sau altora, ca posibile piste. Nu-mi amintesc să fi revenit altundeva asupra lor, iar aici, în Jurnal, cu siguranță nu o face.

Ce mi se pare însă important, spuneam, ține de alte calități. De exemplu, de felul cum istoricul (și teoreticianul) literar și-a conceput în singurătate opera. Plecînd de la observații de absolut bun-simț, asupra cărora ajunge să reflecteze nu în ritm hebdomadar, ca atîția alții dintre contemporanii săi mai populari, ci luni și, uneori, ani de-a rîndul, studiindu-le în resorturile lor și expunîndu-le cu un bun-simț de asemenea cuceritor. Exercițiul e vulnerabil de intim: „Dar să mă întorc la proiectele anunțate. A descoperi ceea ce ai de gînd să lucrezi înseamnă pentru un mîzgălitor de hîrtie, ca alde noi, un fel de a-ți descărca sufletul, nu atît spre a scăpa de obsesii (precum păcătosul de păcate), ci spre a cîștiga distanța unei lucidități care nu e niciodată prisoselnică atunci cînd pășești din încăperile mirifice ale viului în lumea de limitări și capcane a scrisului celui de toate zilele”.

Fără să fie, pe de altă parte, un nou Adrian Marino (față de care s-a purtat ca un prieten, dar căruia nu i-a conces răutățile și numeroasele ulcerații), Paul Cornea e adeseori sever, astfel încît cei care se așteaptă aici la pagini lînced călduțe, de o amabilitate amorfă, vor fi contrariați. Cînd are de dat note mici, profesorul nu se ferește să le dea, în clar, chiar celor la care ține (surprizele onomastice: destule). Nu e vorba, repet, de capricii autoritare, ci de banalul și totdeauna folositorul discernămînt. Cel care mă face să prețuiesc vocea din aceste pagini, în general riguroasă cînd separă apele și de-a dreptul laparoscopică atunci cînd sondează țesuturile ideologice.

Ca un idealist ce fusese, lecuit după episodul de stînga din prima tinerețe, Cornea identifică prompt toxinele extremiste din aerul vremii. Care nu-s puține, începînd cu turnura naționalistă a ceaușismului și, s-o spun pe șleau, cu deriva multicoloră a anilor ’90. Păcat că, scris în salturi, cu frecvente întreruperi, Jurnalul acesta, altminteri foarte întins (1933-2017), nu prinde nici schimbarea de regim din ’48, nici revoluția din ’89, nici serialul de mineriade, nici victoria Convenției Democrate. Ar fi fost interesant să putem urmări tușele pe care, mai puțin naiv și mai informat decît oricare dintre noi, găsea el de cuviință să le pună asupra unor istorii pînă azi confuze.

Ce rămîne pe conturul acestor paranteze, fie prospectiv, fie în chip de concluzie, mă face să cred că, între atîția miopi, Paul Cornea chiar vedea clar. Am mai spus-o cu cîteva ocazii, acum mă bucur s-o pot lăsa și-n scris: Jurnalul acesta ne dezvăluie un mare intelectual public de natură privată.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Anton Pann. Pînă cînd nu te iubeam, Polirom, 2024.