Sub soarele negru

● Bogdan-Alexandru Stănescu, Soarele negru, Editura Trei, 2024.

Substanțial ca materie epică, spectaculos în imaginar și captivant întru totul prin culorile puternice ale poveștilor pe care le întrețese, Soarele negru e, de departe, unul dintre cele mai bune romane ale anului 2024, de nu chiar cel mai bun. Trebuie să spun asta din start și nu sînt singurul care o afirmă. Mi se pare totuși că, în ciuda foarte bunei primiri și a unei relativ intense campanii de promovare, cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu a trezit încă ecourile pe care le merita. Asta pentru că, din fericire, există o mare concurență de gen în aparițiile de la noi și, probabil, pentru că mai trebuie să treacă un timp de decantare a impresiilor. E-adevărat, dimensiunile sale sînt considerabile (peste 450 de pagini), generatoare de precauții și reticențe pentru eventualii cititori grăbiți de dată recentă, deși autorul ne-a antrenat deja cu precedentul Abraxas (2022), un roman la fel consistent, de complex și de original.

De la Copilăria lui Kaspar Hauser (2017), autorul a dovedit treptat că poate bifa la fel de notabil și statutul de prozator de cursă lungă, pe lîngă acela de poet, traducător, cronicar și editor, ceea ce-i rotunjește onorant calitatea de performer în literatură. Peste toate, cărțile sale de dialoguri, eseurile sau textele lirice dovedesc o disponibilitate neobișnuită de a mobiliza în discurs o imensă plajă culturală (istorie, psihanaliză, ideologii politice, antropologie, religie, muzică), cu referințe dintre cele mai diverse și mai îndepărtate, aparent, de literatură.

După mărturisirile proprii, cele trei romane amintite mai sus (am exclus, evident, romanul „biografic” despre Caragiale, din 2019, deloc în chestie aici) alcătuiesc „o trilogie a familiei și a memoriei”, deși ele pot fi citite și separat, ca eposuri distincte. Personajele nu sînt comune și nu sînt urmărite în evoluție, nu există o continuitate temporală a evenimentelor și nici vreo succesiune generațională în tipologii. Dar există multe toposuri și analogii simbolice în ele, ceea ce le face cumva interconectate și bucăți ale unui amplu proiect narativ. Geografia Bucureștilor, de pildă, sau poezia interioarelor misterioase, fragmentarea familială, provizoratul existențial, ratarea socială, salturile destinale, paternitatea absentă, alunecoasele efigii materne, erotismul debordant, trecerea de la regimul politic de dinainte de 1989 la cel de după, reverberațiile traumelor din copilărie, precaritatea socială sau un anumit gen de picaresc urban.

Poveștile sînt în toate trei multidimensionale, ramificate, ele integrează istorii și simbolici complicate, aglutinează elemente cunoscute și inventate, reale și onirice, evitînd cronologia și coerența strictă prin tehnici de puzzle, de fractal și de „păpușă rusească”. Trebuie subliniat aici că asta nu le face mai puțin prizabile, dimpotrivă. Alcătuiți din detalii disparate și mobile, și Bobiță din primul roman al trilogiei, și Mihai Lucescu din al doilea rămîn personaje memorabile în proza de la noi, derulînd centrifug mulțime de povești fascinante chiar din propriile obsesii, căutări și neîmpliniri.

Cred că cea mai potrivită etichetă pentru Soarele negru e aceea pe care tot autorul a pus-o într-un interviu despre scrierea romanului: arheologie. O arheologie a rupturii, a ambivalențelor, a fragmentarului, aș adăuga eu. Narațiunea nu-i altceva decît o încercare de a recupera prin memorie – memoria eroului și a altor personaje – rămășițele împrăștiate ale unui trecut cețos, dar plin de evenimente care ar trebui să dea seama de anumite identități și configurații prezente. Nu degeaba există și o dimensiune metaliterară a cărții, căci Soarele negru este, de fapt, eponimul unui neterminat roman interior din care eclozează fantasmatic obsesii și direcții simbolice ale protagonistului-autor, preluate de o poveste-ramă erijată, la rîndu-i, într-o imensă depoziție, într-o megaconfesiune care înghite ca un Leviathan hobbesian confesiuni ale altora, visuri, istorii știute și contrafactuale, scrisori, intertexte muzicale, cinematografice și livrești, reflecții psihanalitice, politice, geologice, oculte și sociologice, geografii urbane, arhitecturi domestice, întîmplări publice recente și clasicizate de mult în mass-media națională.

Zodia riscantă a marginalității

Motorul acestui roman suprasaturat de plot-uri, semne iradiante și analogii întortocheate este destinul unui personaj născut sub zodia riscantă a marginalității. Acest statut se metaforizează în supraviețuirea sub lumina blocată ostentativ, sub disoluția interioară, sub eclipsa totală, într-un cuvînt, sub „soarele negru”. Gheorghe Ibrahim Abdallah e copilul unor absolvenți de Geologie (deloc întîmplător, în economia unei povești menite să devoaleaze straturile adînci ale realității), pasionați de arte marțiale și de anduranțe fizice, care s-au cunoscut încă de pe băncile facultății, la sfîrșitul anilor 1970. Camerunezul Diallo Abdallah, fiu de guerrillero marxist african, și Smara, fiica unui preot ortodox de lîngă Galați, alcătuiesc încă de la-nceput un cuplu straniu pentru toată lumea – părinți, colegi, autorități –, ceea ce i-a făcut să se izoleze într-o viață strict privată. Născut în 1979 și alintat „Tăciunel” din cauza pielii mulatre, copilul le-a moștenit exotismul social și tensiunile trezite de diferențele de rasă, de concepții și de trai.

Dispariția subită a tatălui străin (întors în locurile natale pentru un trai mai bun și eventual emigrat aiurea pentru libertățile occidentale deloc garantate de regimul comunist din România) marchează profund copilăria lui Ibrahim. Puternică și orgolioasă, mama își asumă singurătatea și se refugiază în religia tatălui ei renegat (fusese imposibil pentru un rigid preot ortodox neolegionar să accepte căsătoria fetei sale cu un „negru”) și-n susținerea unei școli de karate, pe care o va patrona după 1990 pînă la moarte. Ibra, însă, pare opusul părinților săi, căci nu are firea lor belicoasă și răzvrătită, nu are nici curajul, nici forța fizică să-nfrunte prejudecățile agresive ale lumii. Tarat de timiditate și de varii atitudini retractile, pierdut în colcăiala snoabă din liceele, din sălile de curs și apoi din redacțiile Capitalei, cu o adolescență boemă care a provocat involuntar limitele convenționalului (aspectul de ins afro, slab, cu o claie de păr creț în cap, l-a ajutat din plin), tînărul mulatru se refugiază în cîteva prietenii devotate și-n lecturi. Îi adoră pe Cortázar, Valéry și Baudelaire, vrea să scrie poezie și roman, participă la cenacluri și absolvă jurnalistica.

Pasionat de psihologia criminalilor și a violatorilor notorii, se specializează în reportaje de gen, lucru care-i va prelungi incursiunile printre patologici și marginali. Rarele semne primite de la un tată pe care și-l amintește vag, dar pe care-l mitizează din greu așteptîndu-l, îi tulbură din cînd în cînd existența și-așa franjurată de stupefacția că oameni aparent normali comit cele mai atroce fapte. Avansarea în vîrstă nu-i aduce decît confirmarea evoluțiilor ironice de „sub soarele negru” („Sînt negru și albesc pe an ce trece...”). Cei mai buni prieteni dispar și ei subit, la un moment dat, transformîndu-se implacabil, iubirile refuză să-i rămînă statornice, ideologiile capitalismului nu-s chiar comode, scrisul încă nu i-a adus satisfacțiile dorite, agnosticismul de orice fel îi pare cea mai bună cale (să fie „un radical neutru”), atotputernica mamă devine la final cineva de care trebuie să aibă grijă, iar tatăl pe care nu l-a mai revăzut decît în poze nu prea e, din cîte află, cel pe care și-l amintește.

Dincolo de acest pseudo-Bildungsroman al unui Kaspar Hauser recontextualizat palpită povești care mai de care mai inedite, povești derivate din destinele cu care eroul se intersectează de aproape sau de departe. Sînt incursiuni sinuoase prin istorii vechi și noi, aureolate de flash-uri onirice, de scene dark și de remake-uri verosimile. Întîlnim, astfel, cadre și personaje dintre cele mai pestrițe: chipuri ale lumii interlope și securiste din jurul copiilor Ceaușescu; o naiadă care-l inițiază erotic în sălbatica pădure Letea; petrecerile LGBTQ date în anii 2000 de un cunoscut jurnalist bucureștean; traiul greu al unei familii respectabile din Sulina; o matroană modistă care are la picioare toată protipendada nomenclaturii comuniste; o tînără creatoare de haine care trece printr-un teribil episod psihotic după un eșec amoros; un psihanalist trimis cu bursă la Leningrad imediat după război, racolat de KGB și retrimis în România; cîțiva membri homosexuali ai ocultei naziste din Berlin, în frunte cu Rudolf Hess; un melancolic scriitor german, rezident la bătrînețe în Norwich; un sociopat rus care dezgroapă tinere, le mumifică și le tratează ca pe păpuși vii. Peste toți plutește lumina neagră a necunoscutului de la capătul fiecărei clipe. „E sfîrșitul oricărui erou: poartă în suflet soarele negru și deasupra capului carena putredă a tinereții eroice.”

Savuros, labirintic, nihilist, plin de umbre întunecate precum pielea eroului său, romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu încheie crepuscular o trilogie cu largă detentă epică. El ne reamintește și de frumusețea ambiguă a literaturii, și de imprevizibilitatea, fragilitatea și nebunia vieții cuprinse în ea.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.

Credit foto: Editura Polirom