2 stele din 5. Nu recomand

Dacă s-ar înființa o entitate din cale-afară de generoasă, care mi-ar oferi posibilitatea să-mi retrăiesc adolescența, n-aș sta pe gînduri: aș refuza instantaneu. Și, la ce-mi amintesc din anii ăia, nici măcar nu mi-aș bate capul c-un refuz politicos. Să spun că adolescența e singurul timp trecut al vieții mele pe care nu-l regret ar fi un understatement. Mă văd nevoită să recunosc public – adolescența mea a fost o semicatastrofă, o tragicomedie (privită retrospectiv) și ceva despre care, în jargonul prezentului, aș spune atît: „2 stele din 5. Nu recomand”.

Adolescența a fost perioada splendidă în care am fost atît de ocupată cu incertitudini, nehotărîre și îndoieli, că nu mi-au mai rămas nici vreme, nici energie pentru cine știe ce visuri mărețe. În care acceptarea și validarea erau mai importante decît mîncarea. Adolescența a fost perioada magică în care insistam să mă amorezez NUMAI de cetățeni imuni la persoana mea. Adolescența a fost perioada fascinantă în care părinții mei mergeau la mai multe party-uri decît mine.

În adolescență, am ținut un jurnal (obicei care s-a păstrat pînă pe la 25 de ani). S-a întîmplat să recitesc, de curînd, ceva de-atunci. M-am semiîngrozit: din paginile cu pricina răzbătea un haos generalizat, iar de modul în care decurgea relația cu ai mei mi-e aproape rușine. Nu din vina lor, firește. 

Dar adolescența mea a avut și bucuriile ei improbabile, cadourile nesperate, descoperirile de muzici, cărți, spectacole de teatru, artă de diverse facturi, acea frumusețe care abia aștepta să năvălească de undeva, ca să compenseze mormanul de chestii cu potențial întristător. Supradoza de cultură de-atunci a fost bonusul suprem.

Din fericire, adolescența s-a suprapus și cu cei patru ani de liceu. Gașca de la B, din „Spiru”, a cîntărit mult în balanța generală. A meritat să pătimesc patru ani la mate-fizică, eu, care uram științele exacte, doar ca să nu mă despart de oamenii ăia. Am îndurat chinurile tezelor la mate, fizică ȘI chimie, cîte trei pe an („pe vremea mea” funcționam în sistem de trimestre); am „încasat” note minuscule, am avut coșmaruri în care rămîneam cu media neîncheiată din cauza unor formule odioase. Toate, pentru că mă simțeam minunat cu ei. Eram cei mai buni din clasă, dar dileala era direct proporțională cu toceala. Îmi amintesc cum chiuleam, într-a XII-a, ca să jucăm biliard cu profu’ de fizică, om care, atunci, avea 28 de ani. (Inutil să spun că și de el am fost îndrăgostită. Marea realizare care-a decurs din această situație a fost c-am reușit, pentru prima dată în cariera școlărească, să învăț suficient încît să iau un 10 la un test. Cînd am văzut nota pe foaie, am sărit din bancă, am zbughit-o afară din clasă și-am luat-o la goană pe holuri, chițăind c-am luat 10.) 

Probabil că, raportate la experiențele de azi, distracțiile noastre de liceeni din anii ’90 sînt, dacă nu „cringe”, măcar „lame”. Dar le sînt recunoscătoare turbaților cu care am mers la concerte, la chiul prin parcuri, la bairamuri de apartament. Și cu care am păstrat legătura pînă azi. Sînt singură la părinți și nu mi-am dorit niciodată frați, dar „familionul” vesel de la școală a fost perfect. Rudele pe care am avut șansa să le aleg. 

Mă intersectez rar cu lucruri din pricina cărora plonjez din nou în propria adolescență. Cel mai adesea, mi se întîmplă în sălile de teatru, la spectacole care aduc în prim-plan subiectul ăsta atît de delicat. Dar am prieteni care sînt, azi, părinți de adolescenți. Îi privesc ca pe niște aliens, cu nesfîrșită admirație: sînt chiar mai vulnerabili decît noi, cei de-atunci, dar infinit mai puternici. Într-un prezent al tuturor oportunităților, e mai simplu să te pierzi decît cu 30 de ani în urmă, cînd drumurile erau (încă) doar cîteva. Tentațiile sînt uriașe, pericolele la fel. Și, cu toate astea, omuleții ăștia, care au acum 15, 16, 17 ani, știu mult mai bine ce au de făcut. Sînt mai concentrați pe ce-i interesează, mai siguri, mai atenți, mai pragmatici. Și, în egală măsură, mai empatici, mai implicați în lucrurile care țin de lumea din jurul lor. Noi am stat multă vreme – prea multă vreme – captivi înăuntrul nostru. Lor le e mai simplu (sau măcar așa pare) să facă front comun cu ce e în afară. Sînt proactivi, își știu mult mai bine drepturile, luptă pentru ale celorlalți. Mă bucur tare pentru ei. Și-mi place să cred că măcar o părticică din reușita lor li se datorează părinților. Acei „turbați” alături de care chiuleam în anii ’90.

Diana Popescu este jurnalistă și scriitoare.