A privi în natură

Încep simplu prin a defini termenii – natural/naturală. Dexonline ne lămurește că este ceva care se referă la natură, care aparține naturii; care se găsește în natură, dar și care este generat, produs, creat de natură, fără intervenția omului. Ca zoolog, cînd mă gîndesc la viață și natural, gîndul îmi zboară imediat la istorie naturală.

Termenul de istorie naturală provine din latinescul historia naturalis. Dacă ar fi să gîndim foarte practic, am putea să o interpretăm prin „a privi în natură”. Pare o definiție mai simplistă, dar mai exactă, a ceea ce înseamnă practicarea istoriei naturale. Ideea de historia naturalis a fost dezvoltată și modificată de la apariția sa în antichitate și, la fel ca majoritatea lucrurilor care se schimbă în timp, termenul de istorie naturală s-a transformat prin influența celor care l-au practicat, a naturaliștilor, fie ei profesioniști sau hobbyiști.

Din perioada romantică a istoriei naturale ne vom opri la doar doi dintre ei, două „stînci” pe care s-au clădit dogmele biologiei moderne: Carl Linnaeus și Charles Darwin. Linnaeus, cunoscut drept „părintele taxonomiei” (știința care se ocupă cu clasificarea organismelor), este responsabil pentru crearea sistemului de nomenclatură binară pe care îl folosim și astăzi pentru a denumi și identifica speciile. Charles Darwin este cel care, după o călătorie de trei ani în jurul Pămîntului, la bordul vasului Beagle, prin intermediul observațiilor detaliate atît ale speciilor vii, cît și ale fosilelor, a elaborat teoria evoluției speciilor prin selecție naturală.

Așa că lentilele prin care oamenii priveau lumea naturală au devenit din nou mai puternice și de rezoluție mai bună, pe măsură ce înțelegerea umană asupra istoriei naturale creștea. Darwin și Linnaeus au adăugat o perspectivă științifică mai profundă clasificării și înțelegerii legilor care guvernează lumea vie. Conceptele de nomenclatură binară și evoluție reprezintă o bază temeinică pentru a înțelege mai bine diversitatea planetei noastre. 

Oamenii practică istoria naturală în moduri diferite, iar aceste perspective diferite creează o imagine amplă. Este unul din puținele domenii unde pot activa atît specialiștii, cît și cei pasionați de natură, pentru care istoria naturală este doar un hobby. Într-un editorial din 2014 al celebrei reviste Nature se trage un semnal de alarmă pentru a salva istoria naturală: „Pe măsură ce istoria naturală a intrat într-un con de umbră, biologia moleculară, genetica, biologia experimentală și modelarea ecologică au înflorit. Dar aici este problema: multe dintre aceste domenii se bazează în cele din urmă pe date și specimene din istoria naturală”. A nu le oferi studenților și cercetătorilor competențe în domeniul istoriei naturale înseamnă „a ne trage covorul de sub picioarele științei”; fără muncă de teren, fără specimene de ierbar, fără note de teren bazate pe observații, fără speculații și observații precise și fără acel sentiment de uimire nu vor exista date pe baza cărora să se poată executa modele teoretice.

Istoria naturală se poate substitui ochiului unui artist care examinează cu atenție o bucată de mușchi și simte toate variațiile și vibrațiile de acolo sau poate reprezenta cuvintele care vin în mintea unui poet la vederea, să zicem, a unei vulpi. Istoria naturală nu înseamnă doar învățarea numelor latine și a căilor de evoluție, ci reprezintă o atenție deosebită la detalii, curiozitate răbdătoare, cercetare nestructurată și mirare. Și este, de asemenea, mult, mult mai mult. Istoria naturală este poezia naturii. Iar naturaliștii sînt poeții.

Ei sînt cei care adună minunățiile naturii în jurnale. Este un fapt dovedit că, pentru a practica cel mai bine observarea și interpretarea, ajută foarte mult să notăm toate gîndurile. În plus, a ține un jurnal servește la ancorarea în orice spațiu și poate ajuta la inspirarea unor observații mai profunde. Jurnalul este o cale directă către o carieră de naturalist, dar și o modalitate de a colecționa amintiri prețioase legate de natură. Istoria naturală trece dincolo de procesul furnizării unor simple informații despre specii. Ea implică faptul că un lucru viu nu poate fi înțeles pînă cînd nu este cunoscut prin toate cele patru aspecte ale ființei noastre: minte, corp, emoție și spirit.

Cred că această atracție a omului pentru tot ce este viu, pentru natură, a fost explicată și teoretizată minunat de către un gigant al istoriei naturale din timpurile moderne, E.O. Wilson (1929-2021), în cartea sa din 1984 intitulată Biophilia, ca fiind „tendința înnăscută a omului de a căuta conexiuni cu natura și cu toate formele de viață”. Într-un alt volum publicat în 2006, intitulat Naturalistul, Wilson își expune filosofia sa de viață, una închinată istoriei naturale, științei și conservării biologice: „Știința este civilizația globală al cărei cetățean sînt. Răspîndirea eticii sale democratice și a puterilor sale unificatoare îmi întărește credința în umanitate. Adîncimea uimitoare a misterelor din univers, dezvăluite continuu de știință, este templul meu. Capacitatea minții umane informate, eliberată în sfîrșit prin înțelegerea faptului că sîntem singuri și astfel singurii gardieni ai Pămîntului, este religia mea. Potențialul umanității de a transforma această planetă într-un paradis pentru viitoarele generații este viața mea de apoi”.

Oana Paula Popa este cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“.