„A pune limite înseamnă a avea grijă să fim mai mult decît imaginea noastră“ un dialog cu Vlad STROESCU, psihiatru

Aș porni, în dialogul nostru despre limite și rolul lor, de la un citat atribuit inventatorului și omului de afaceri Henry Ford: „Pe măsură ce avansăm în viață, învățăm limitele abilităților noastre”. V-aș întreba dacă dorința de forțare și depășire permanentă a limitelor este ceva caracteristic tinereții și se domolește, cu timpul?

Cînd sîntem tineri, avem uneori iluzia nemuririi, omnipotenței, a orizonturilor nesfîrșite. Îmi place iluzia asta, adesea mi-e dor de ea și mi-e teamă că e amenințată cu dispariția în lumea prezentă. Acum, că sînt părinte de peste un deceniu, mi se pare că depășirea limitelor nu mai e o dorință instinctivă și inerentă tinereții, ci mai curînd o presiune intensă care începe cu părinții și școala și are puternice rădăcini culturale. Ne-am dorit o societate capitalistă, competitivă, a bastonului de mareșal din raniță și a bunăstării potențial nelimitate, a fericirii finale, și mi-e teamă că am primit mai mult decît putem duce. Din păcate, întîlnesc tot mai mult tineri marcați de o adîncă groază de competiția socială și așteptările celor din jur, tineri care ar vrea să se ascundă, să abdice de la viață înainte de a o începe cu adevărat, să-și prelungească la nesfîrșit o copilărie, fie ea și nefericită. Am avut realizarea bruscă, relativ recent, că fenomenul hikikomori nu e o curiozitate exotică, nici un moft, ci un fenomen global care are loc și lîngă noi, o serioasă depresie colectivă. Nu pretind că înțeleg încă foarte bine mecanismele ei, dar o observ și sînt îngrijorat, inclusiv pentru propriii mei copii. Și e rău pentru noi toți cînd tinerii, de la care așteptăm mereu să se revolte și să răstoarne metehnele oricărei gerontocrații, se resemnează și se izolează. Așadar presiunea de a-ți depăși limitele e astăzi mai curînd exterioară decît dinăuntru. De domolit, ea se va domoli oricum, pentru că nimeni nu poate rezista la nesfîrșit sub o asemenea presiune; trebuie doar să facem în așa fel încît domolirea ei să vină din înțelepciunea de a ne găsi propriile valori, și nu din epuizare sau teamă.

O altă idee vehiculată este aceea că limitele există doar în mintea noastră și că totul e realizabil dacă nu ne autosabotăm. Este oare mintea noastră, alternativ, cel mai bun prieten și cel mai aspru dușman?

Nu-mi place să mă gîndesc la mintea mea ca la un dușman, nici să mă disociez într-o serie de personaje pozitive și negative care riscă să alunece într-un regressus ad infinitum. Cred că o minte sănătoasă, fie ea doar un concept ideal, e cît mai unitară. Dar și în suferință și disociere, mintea noastră nu ne e dușman, cel mult greșește cu cele mai bune intenții. Întotdeauna va exista o parte arhaică din noi care, asemenea unui părinte foarte protector și poate dur, va vrea doar să ne știe în siguranță. Avem nevoie de acea parte, nu cred că o putem decapita și, dacă am face-o, nu cred că asta ne-ar duce pe culmi de împlinire, dar e adevărat că uneori ea ne ține pe loc. Cum orice schimbare în viața noastră, chiar dacă e înspre bine, vine cu riscuri, acea parte, din exces de zel, va încerca să ne împiedice să ne schimbăm viețile și să mergem înainte, preferînd răul cunoscut unui viitor incert. Și atunci va trasa o limită dură, care pentru unii oameni e fizică – pereții propriei case, de pildă –, alteori e invizibilă, dar doare dacă te atingi de ea. Nu trebuie să ne războim cu acea parte, să o îngenunchem, să o reprimăm, ci trebuie să o înțelegem și să avem un fel de conversație cu ea. Dificultatea vine din faptul că ea există de dinainte de limbaj și e uneori imună la cuvinte, deși e izvor abundent de emoție; atunci dialogul trebuie să fie unul al experiențelor blînde. Ați observat poate cum motivația nu vine înainte de o activitate, ci chiar începînd să o faci: asta pentru că, trecînd la treabă, depășind măcar cu un pic limita, anxietatea noastră va putea observa că nimic rău nu se întîmplă și se va liniști, ne va lăsa să fim motivați, curioși, entuziaști.

Reversul medaliei forțării limitelor proprii care ar fi, după ce un oarecare sentiment al reușitei se domolește? Cît de periculos poate fi acel „cînd simți că nu mai poți, mai poți un pic”?

Fiindcă sînt medic, știu că există un nivel de oboseală care începe să se hrănească din ea însăși, cînd funcționezi pe bază de oboseală, într-un cerc vicios. Cînd ești obosit, trebuie să te oprești. Dacă nu poți, corpul tău va trece în starea de alertă și de război, va produce substanțele și hormonii stresului, și astfel putem rămîne în picioare dincolo de limitele obișnuite. Dacă vorbim de activitate fizică, corpul va învăța din efortul neobișnuit și, data viitoare, va fi mai puternic, dar numai dacă îi dăm ocazia să se refacă. E un mecanism minunat, care face din om un mamifer extrem de rezilient, dar e și un mecanism greu de oprit și care, in extremis, te poate îmbolnăvi sau chiar ucide. E bine să ne recunoaștem oboseala și să o ascultăm, ca orice senzație, ca durerea, e un mod prin care corpul vrea să vorbească cu noi.

Fixarea unor limite în interacțiunea cu ceilalți ajunge să fie vitală nu numai pentru o viață liniștită, dar și pentru sănătatea noastră psihică. Verbalizarea lor nu este însă suficientă. Cum ați sfătui să fie ele menținute și chiar fortificate?

Să pui astfel de limite e un life skill, cum se zice azi, și se poate învăța. Și cred că învățarea și exersarea limitelor trebuie să înceapă devreme în viață. Chiar dacă niciodată nu e prea tîrziu, dacă viața a prins deja cheag în jurul nevoii noastre de aprobare și ducem deja greul unor poveri ce nu ar trebui să ne aparțină, punerea de limite va deveni un proces chirurgical care va stîrni și dezaprobare și chiar furie din partea celor din jur. Și nu știu dacă eu ar trebui să dau un sfat în privința asta, pentru că mie îmi sună telefonul de zeci de ori, zilnic, cu probleme de serviciu care ar trebui să rămînă la serviciu, în cabinet, în timpul programului, dar se revarsă mereu în afara lui. Uneori sînt sunat din senin de oameni pe care nu îi cunosc și care îmi cer sfatul, ca și cînd aș fi un hotline de urgență, și pe de o parte încrederea lor mă onorează și mă împlinește, pe de alta sînt mereu pe buza prăpastiei oboselii și știu că nu există nici un loc pe pămînt unde să am garanția liniștii măcar pentru cîteva zile. Nu fiți ca mine, și aș insera un smiley face, dacă politica editorială o permite. Dacă ne dorim limite, nu trebuie să așteptăm pînă cînd ele nu mai sînt o dorință, ci o nevoie imperioasă. În cele din urmă, a pune limite înseamnă a avea grijă să fim mai mult decît imaginea noastră, decît profesia noastră, decît ce vor ceilalți de la noi. Toți avem nevoie de spațiu, timp și activități doar pentru noi, nu doar cînd dormim, nu doar cînd visăm.

Pentru propria noastră creștere, sîntem încurajați „să ieșim din zona de confort” sau „să devenim confortabili cu inconfortabilul”, să ne depășim mereu limitele, altfel spus. Dar în ce situații limitele nu înseamnă frică de nou, ci sînt utile, ne protejează?

Am întîlnit oameni scăpați de sub orice limite și e ceva de speriat. Viața omului este plină de limite care îl apără – și îi apără și pe ceilalți de el. Scoarța cerebrală însăși e uneori un dictator care inhibă structuri neurologice mai vechi, le limitează. Persoanele care au leziuni ale scoarței orbitofrontale, din cauza unui accident vascular sau a unor boli neurodegenerative, pot deveni dezinhibate, impulsive, labile, pot căpăta un fel de sociopatie, făcînd acte condamnabile. În viața normală, ne folosim zilnic structuri cerebrale responsabile de „funcția executivă”, care ne concentrează resursele și ne ajută să facem și lucrurile plicticoase sau dezagreabile, dar necesare. Fără o asemenea îndiguire a minții, am fi împrăștiați peste tot, n-am duce nimic la bun sfîrșit. Shogun-ul Tokugawa Ieyasu îndemna: „Evitați lucrurile care vă plac; concentrați-vă atenția pe sarcinile neplăcute”. Am ținut minte citatul ăsta, pentru că el e exact ceea ce ne spune funcția executivă. Chiar pentru a ne depăși limitele și a ieși din proverbiala zonă de confort, e nevoie de alte limite. Civilizația însăși, cu toate legile și regulile ei scrise și nescrise, de la bunele maniere la Codul Penal, e un sistem de limite care, în ideal, ne îngrădesc spre bine nostru, ca să ne putem gîndi și la altceva decît la supraviețuire, ca să putem construi și prospera. Grecii antici ar fi încîntați să știe că există un loc în creier unde nomos și physis se întîlnesc, că legile oamenilor își au originea, în cele din urmă, în legi ale naturii și în structura noastră organică.

Bineînțeles, întotdeauna există și legi rele. Tot așa cum e bine și moral să ne revoltăm împotriva unui regim tiranic, trebuie să rezistăm și micilor tirani interiori și, uneori, să-ți depășești limita înseamnă, de exemplu, să te lupți cu o adicție, împotriva propriului tău creier, păcălit să creadă că alcoolul sau tutunul sau scrolling-ul sau jocurile de noroc sînt lucruri bune și satisfăcătoare.

Oare cînd ne îndrăgostim tendința este să ștergem toate limitele personale? Pentru binele relației, ce limite ar fi de dorit să fie păstrate într-un cuplu?

Desigur că, într-un cuplu, apropierea dintre oameni este mult mai mare, și de bine, și de rău. Aș vrea să zic doar trei lucruri, care oricum sînt știute probabil de orice om cu o oarecare experiență de viață. Mai întîi, că în cuplu și în familie avem uneori tendința de a scoate afară lucrurile rele pe care le-am trăit în alte părți și pe care nu le-am putut exprima acolo în contextul lor potrivit, tocmai din cauza limitelor. Într-un cuplu bun ne simțim suficient de confortabil încît să ne purtăm și urît cu celălalt, pentru că ne-am înfuriat la serviciu, de exemplu. Pînă la un punct, celălalt încasează această povară emoțională, dar dincolo de o anumită limită, devine prea mult și prea rău. Așadar o limită trebuie să existe: omul de lîngă tine are identitatea lui separată și merită același respect, maniere și grijă ca oricare altul. Al doilea lucru este că, într-un cuplu obișnuit, nu e prea util să ții scorul sau să vezi cine are dreptate, în încercarea uneori îndărătnică de a stabili niște raporturi de putere. În sfîrșit, tertio, terapia de cuplu e un lucru tare bun pentru că, atunci cînd lucrurile sînt rele, cuplul funcționează ca o cameră adiabatică în care emoțiile se reflectă și se amplifică la nesfîrșit, generînd o singurătate care face ca totul să pară enorm, anormal și rușinos. Simplul fapt de a ieși din însingurare de față cu un străin de încredere (un profesionist, bineînțeles) e deja terapeutic.

Trecem în viețile noastre, aproape sigur, prin așa-numitele „experiențe-limită”, prin probleme grave. Capacitatea noastră de a ne reveni la normalitate este numită reziliență. Mai exact, aceasta înseamnă o abilitate de a înfrunta încercările, eșecurile, situațiile presante. Întorcîndu-ne la citatul din Henry Ford cu care am început discuția noastră, reziliența este ceva ce se dobîndește avansînd în viață, se învață?

Adevărata reziliență nu e doar o persistență pasivă în fața adversității, ci o rezistență activă, uneori chiar revoltă. Deși o bună parte din reziliență e automată și vitală – așa cum orice rană începe să se vindece din clipa în care e produsă, o anumită parte e conștientă, voluntară, gîndită, așa cum facem cînd ne ducem cu rana la doctor. Orice lucru conștient se învață. Putem să intrăm în detalii sau putem să îl recomandăm pe admirabilul și faimosul psihiatru Boris Cyrulnik, care a scris cel mai limpede despre reziliență, și să subliniem două lucruri: că orice criză este și o oportunitate de a fi mai bine – sînt situații în care, ca medic, nu am ce să fac decît să aștept criza inevitabilă și benefică pentru că doar atunci pot interveni; și că poate cel mai important semn de reziliență și putere e capacitatea de a cere ajutor, celor dragi și profesioniștilor.

Se spune că singura fără limite este imaginația și că viața reală nu ar fi posibilă fără ele. Aș încheia întrebîndu-vă în ce situații ar fi benefică, totuși, depășirea limitelor, în existența noastră de zi cu zi?

Există un impuls fundamental omenesc de a construi, de a merge înainte, de a lăsa ceva în urmă. Filosofic, cred că el vine dintr-o conștientizare sănătoasă a propriei mortalități, a faptului că timpul e prețios, viața este un dar care nu trebuie irosit. Ca să închidem cercul și să revenim la prima întrebare, acest lucru nu e caracteristic doar tinereții, care vine adesea cu iluzia nemuririi. Aproape tot ce vedem în jur, orașele, casele noastre, obiectele, cărțile pe care le citim, chiar și limba pe care o vorbim, toate acestea au fost cîndva doar imaginație. Neuronii care s-au conectat în efortul lor imaginativ sînt cel mai adesea de mult morți, dar produsul lor e viu și longeviv, a depășit limita ultimă a morții. Cei mai mulți dintre noi ne vom dizolva repede în uitare, după moarte, dar mici amprente vor rămîne, uneori prin copii și nepoți, alteori în feluri anonime, dar foarte reale. Și toate pentru că ne-am străduit să fim, măcar pentru o scurtă vreme, ceva mai mult, să mergem ceva mai departe.

interviu realizat de Anda DOCEA