Adolescent

Adolescenţa este o invenţie culturală endemică, nu este o noţiune acceptată universal şi au existat mereu culturi care nu cunosc acest termen. Grija faţă de adolescent este o invenţie tîrzie, rod al unei civilizaţii a timpului, progresului şi devenirii. Există ȋn adolescent ceva infinit de seducător şi, deopotrivă, exasperant. Există ȋn adolescent un ghem de promisiuni, o tensiune a potenţialului, a devenirii nedevenite, care este irezistibilă pentru orice profesor bun şi care compensează pentru toate celelalte feluri ȋn care adolescentul te poate respinge, enerva, contraria. Pentru că, ȋntr-adevăr, o poate face.

Te poate ȋntreba la nesfîrşit de ce? şi poate decide, pe la mijlocul şirului repetitiv, că nu te mai ȋntreabă serios, ci doar pentru a te irita. Desigur, nu e deloc obligatoriu ca tu să simţi sau să ȋntelegi că această schimbare a avut loc.

Te poate opri după cea mai neagră zi dacă eşti bine şi e mult mai probabil să o facă el decît unul dintre colegii tăi profesori.

Te poate ignora complet ȋn mijlocul orei. Te poate exaspera cu reveria ȋn care alunecă frecvent ca un bebeluş pe un derdeluş. Copiază la testul tău oricît de mult te iubeşte. Te scoate din minţi cu preocupările ȋn care nu e loc pentru ceea ce ţie ţi se pare important. Vorbeşte tare dacă ieşi cu el ȋn oraş, te ameţeşte cu combinaţia de argou şi structuri din engleză.

Dar te aşteaptă la finalul orei să ȋţi recomande un film sau să ȋţi spună ca a citit ceva din ceea ce tu ai recomandat. E perseverent şi politicos, e delăsător şi alunecos. E obositor cu obsesiile lui privitoare la sex. E zgomotos şi fragil, e predispus la dezechilibre psihice. E mereu flămînd, rău asortat, mirosind uneori puternic a ţigară. Dar e şi puternic, sportiv, competitiv. Sare să ajute cu orice preţ, dar poate fi de o cruzime remarcabilă. E aproape imposibil de pus sub pălăria conceptului general, iar azi, după douăzeci de ani de catedră, mi-e imposibil să zugrăvesc adolescentul tipic.

Probabil că aş fi rezistat foarte puţin şi mult mai prost ȋntr-o sală de clasă dacă nu aş fi fost, la rîndul meu, o astfel de creatură stranie, uneori amorfă, exasperantă, provocatoare. Mi-a trebuit mult să ȋnţeleg că duc cu mine un adolescent etern, şi asta nu ȋn sensul lax al unei metafore discutabile, ci ȋntr-un mod propriu, tehnic, personal. Sînt un hiperkinetic cu anumite apucături veşnic adolescente şi a fost nevoie de un sfert de secol, multă literatură citită şi cîteva episoade personale ca să ȋnţeleg asta. Duc cu mine o doză de infantilitate şi indeterminare care e deopotrivă darul şi blestemul meu.

Pot fi singurul neserios dintr-o adunare serioasă, pot pune ȋntrebări tîmpite şi mă pot amuza aplombul şi apretul cu care adulţii pot trata o chestiune, din punctul meu de vedere, neimportantă şi ridicolă.

Neseriozitatea mea e uneori simplă plăcere de a-i chinui pe ceilalţi, alteori e poarta spre interogaţii esenţiale. Pot ȋntreba de ce? şi pot contrazice fără oboseală, cu o plăcere neostenită, pot fi coşmarul oricărui trainer sau vorbitor. Am convertit ȋnsă curiozitatea asta insaţiabilă ȋntr-o aplecare continuă spre filosofie. Uneori ȋmi vine să spun că i-am dat o aparenţă de respectabilitate. Mă plictiseşte să fac acelaşi lucru mereu, mă scoate din minţi să fac muncă rutinieră, eventual birocratică. Nu am astîmpăr cînd lucrurile devin prea previzibile. Probabil (şi) aşa se explică multe episoade din viaţa mea, inclusiv intrarea ȋn viaţa politică. Spun uneori lucrurile cu o sinceritate crudă, de pareziast, ceea ce face ca adunările de adulţi să aibă o rezervă naturală ȋn faţa mea. Mă lasă rece lucrurile care pe alţii ȋi ȋmping la trădări, derive neprincipiale, slinoşii limaxoide. Nu mă dau ȋn vînt după bani, iar după funcţii sau influenţă nici atît. Mă simt ȋnsă bine pe boschetăreală, cum spun ei, ȋmi place să cînt la chitară, să mă joc la lasertag sau să o ard cu ei prin mall. Şi să zîmbesc ȋn faţa ȋntrebării cu privire la metoda, secretul etc. cu care ȋi ţin lîngă mine şi reuşesc să ȋi fac, de două decenii, să mă simtă mai mult sau mai puţin unul de-al lor. Nu e nici o metodă, nu e nici un secret, de fapt mă tulbură peste măsură gîndul că s-ar putea ca totul să ţină de suma de accidente care au dat formă personalităţii mele.

Trăiesc şi muncesc de atîţia ani printre adolescenţi, ducînd cu minte fondul exasperant şi minunat de infantilism al acestei vîrste ȋn care nimic nu este ȋncă nici cîştigat, nici pierdut definitiv.

Probabil că un sistem de educaţie (unul serios, responsabil, cum altfel?) nu se poate ţine doar cu oameni ca mine. Are nevoie de reguli, de structură, de metode, de procese, proceduri şi de deontologie. Nu pot da sfaturi pentru că nu am fost niciodată cu totul ȋn mintea unui adult. Dar ȋmi imaginez că nu există şcoală adevărată fără respect şi grijă (ȋn sensul pozitiv, constructiv) pentru elevul tău. Nu există şcoală demnă de acest nume fără oameni motivaţi la catedră. Motivaţi financiar, profesional, dar şi (mai ales?) de propriile valori şi credinţe. Nu există şcoală bună fără puţină copilărie, fără răbdare şi fără pasiune devenită dispoziţie şi fond afectiv. Mă veţi ierta, ȋnsă, mă voi opri aici. Am ȋnceput să vorbesc ca un om mare.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.