Ah, m-am îndrăgostit!

De trei săptămîni mă gîndesc la el. Este atît de frumos. De cînd l-am văzut prima oară am simțit că e potrivit pentru mine. M-a cuprins entuziasmul, mi-a adus o stare de bună dispoziție încă de la prima vedere. Este violet deschis, din bumbac, cu flori mari și colorate, are glugă și fermoar. Este cel mai frumos hanorac pe care l-am văzut în ultimul timp. Și e perfect pentru hainele din garderoba mea, arată bine lîngă părul meu blond. M-am îndrăgostit. Asta e, dacă tot mă gîndesc la el tot timpul, mai bine îl comand.

Postez primul video pe contul de TikTok al unei companii cu care colaborez. Contul este deschis de curînd, iar eu simt cum îmi curge entuziasmul prin vene. E un nou început. Și, deși nu știu aproape nimic din ce o să fie sau cum o să reacționeze utilizatorii, simt așa o bucurie doar cînd mă gîndesc la asta. Parcă sînt îndrăgostită și verific din cînd în cînd mesajele, să văd dacă mi-a scris ceva. Tot așa verific și contul de TikTok, să număr cîte inimioare s-au strîns la noua postare.

Trimit către jurnaliști comunicatul de presă despre rezultatele financiare ale aceleiași companii. Am lucrat ceva la el, au fost mai multe runde de feedback, însă în final a plecat pe e-mail un text de care eram mulțumită. Deschid monitorizarea de presă: 47 de preluări. Pffff, viață! M-am entuziasmat, am redirecționat mail-ul cu monitorizarea către colegi așa cum era. Ar fi trebuit să-l prelucrez puțin, dar sînt prea nerăbdătoare. Deși nu e primul comunicat pe care îl trimit și cu siguranță nici ultimul. Cînd văd rezultate, sigur că mă bucur.

Lucram în departamentul de comunicare al unei bănci. Îmi scrie pe chat un coleg, care îmi spune că urmează să organizăm un eveniment online despre Customer Experience, pentru managerii din bancă. Era încă pandemie și lucram mai mult de acasă. „Ai timp să vorbim puțin despre concept?” Avea nevoie să facem un schimb de idei, să vedem ce mesaje transmitem și ce invitați găsim. Am intrat într-un call, împreună cu încă o colegă, și cînd ne-am pornit în schimbul de idei, am început să ne entuziasmăm toți trei. Cu cine începem, trebuie să aducem un psiholog, în bancă lucrează mai multe doamne, e bine să fie și un invitat de la un brand de pantofi sau de haine. Dacă îmi amintesc bine, am petrecut aproape o oră în call, însă am încheiat cu o înșiruire logică de momente. Iar eu m-am simțit bine că am făcut ceva util și am adus cîteva idei în discuție.

E luna decembrie, puțin înainte de Crăciun. De obicei, spre finalul anului, încep să mă gîndesc la planurile pentru următorul an. Dulcele stil clasic, e adevărat. Unele dintre ele nu le îndeplinesc, însă planurile există. Mă gîndesc de ceva timp la Maldive. Încep să caut informații pe Internet despre rute de călătorie, ce se poate face acolo în vacanță. Plaja cu nisip alb, apa turcoaz, palmierii, recifurile de corali, înotul printre rechinii inofensivi și hrănitul pisicilor de mare. Nu mă mai pot opri din citit și căutat locații și variante de cazare pe Internet. Chiar și peștișorul Nemo, care se pare că poate fi întîlnit în acele ape, mi se pare simpatic. Ce mai, vreau acolo, într-un bungalou pe plajă. Numai gîndul că o să mă trezesc dimineață și o să ies pe plajă, mă animă.

De curînd am adoptat un pui de pisică. E super-simpatică, alb cu portocaliu, drăgălașă și jucăușă, iar ca să marchez momentul adopției, am invitat la mine cîteva prietene să o cunoască. E plină casa, toate scaunele ocupate, mîncare, copiii se țin după pisica mea prin casă, iar pisicii pare că îi place să fie mîngîiată de ei, chiar dacă, din cînd în cînd, aproape că o trag de coadă de bucurie. Sînt două fetițe micuțe, entuziasmate la vederea pisicii, care nu se sperie de ele și stă liniștită să fie mîngîiată pe burtă. Oricum, mă bucur să văd casa plină. Deși sînt oarecum stresată aproape de fiecare dată cînd am musafiri, crezînd că nu o să ne ajungă mîncarea pregătită, iar la sfîrșit mă gîndesc ce fac cu bucătăria plină de vase folosite, tot e frumos.

Să nu vă imaginați că sînt o persoană care trăiește într-o bucurie continuă. Nu sînt, dar sînt norocoasă. Pentru faptul că încă mai găsesc lucruri care mă entuziasmează în munca mea, deși lucrez încă din vremurile în care nu exista Facebook. Deoarece atunci cînd lucrez mă simt utilă. Iar cînd rezultatele sînt bune, mă simt și mai și.

Pentru mine ar fi cam greu să spun că nu mai găsesc locații care să mă entuziasmeze. Și dacă aș călători ani la rînd, probabil că tot aș găsi un sat al unui trib dintr-o țară îndepărtată, cum e Noua Guinee, spre exemplu, pe care aș vrea să îl văd, și tot ar mai fi locuri în care aș vrea să mă reîntorc. Îmi place să călătoresc și mă entuziasmez, măcar puțin, chiar și cînd merg pînă la Palatul Mogoșoaia.

Mă entuziasmez cînd mă îndrăgostesc. De oameni, de idei, de proiecte, destinații, haine și obiecte. Cînd caut idei ca să îmi renovez apartamentul, cînd aud sau am o idee de proiect care îmi place, cînd întîlnesc o persoană cu care rezonez. „Mi-a mers la suflet”, se spune. Și chiar așa e, pentru că unele lucruri, fapte, întîmplări, oameni chiar ne aduc bucurie, indiferent de vremuri.

Vera Ularu este specialist în comunicare.