Ai AI, minte ce-ți mai trebuie?

În prezent, în România, legea incriminează comerțul cu lucrări științifice, fie ele simple referate sau ample teze de licență, de disertație ori de doctorat, fiind posibilă, începînd din acest an, aplicarea de către poliție, la sesizarea instituțiilor de învățămînt, a unor amenzi consistente, de pînă la 100.000 de lei pentru cine cumpără, respectiv de pînă la 200.000 de lei pentru cine vinde cercetare științifică de-a gata. În timpul în care statul își ascute falnic armele de luptă împotriva imposturii intelectuale care inundă școlile și universitățile, ca să fertilizeze mai apoi societatea, studentul „creativ” nu așteaptă, ci își reinventează abil metodele de lucru. Astfel, acolo unde, în urmă cu douăzeci de ani, respectivul putea realiza o lucrare de licență prin „descriere creativă”, adică prin parafrazarea evlavioasă a bibliografiei de specialitate pe care era nevoit, totuși, să o răsfoiască și chiar să o citeze, sau prin „transcriere creativă”, transpunînd materialul științific din alte limbi în română, cu o competență traductologică admirabilă, ce făcea aproape imposibilă demascarea împrumutului, astăzi el poate recurge liniștit – și o face tot mai des, din păcate… – la „rescrierea creativă” a conținuturilor generate de providențiala AI (en. artificial intelligence). Chiar dacă îi rămîne efortul rafistolării informațiilor, soluția e rapidă, ieftină și, pînă acum, în afara lunetei legislative, de vreme ce prima lege UE privind IA a intrat în vigoare abia luna aceasta (august – n.a.).

Așa se face că tot mai multe lucrări de licență se însăilează comod grație IA, profesorii coordonatori fiind puși în situația de a-și dedica timpul – necesar odinioară formulării de îndrumări teoretice și de comentarii critice aprofundate – unei analize sursologice polițienești a textului pe care îl suspectează de „rescriere creativă”. Tot mai frecvent întîlnit în lumea academică autohtonă, scenariul nu generează numai frustrare și revoltă pe temeiuri etice, ci și, în lumina ultimelor bilanțuri climatice, neliniști ecologice, de vreme ce funcționarea IA presupune un consum mare de energie și de apă (necesară procesului de răcire a serverelor). Spre exemplu, un studiu al Universității din Colorado, realizat anul trecut, a revelat că, pentru 25 de întrebări adresate ChatGPT, se consumă o jumătate de litru de apă dulce. La cca 200 de milioane de utilizatori, cifrele devin îngrijorătoare. Mai mult decît atît, utilizarea ChatGPT ar duce, conform altor estimări, la o producție anuală de opt tone și jumătate de CO₂. Dar ChatGPT nu e decît o mică parte dintr-o industrie numerică responsabilă astăzi, s-ar părea, de aproape 4% din gazele cu efect de seră, la nivel mondial, și, potrivit unui studiu francez, de o amprentă de carbon de aproximativ 50 de milioane de tone, numai în Hexagon, în 2050. Altfel spus, pentru beneficiul cunoașterii instantanee, fără nici un efort cognitiv, pentru binecuvîntata vacanță a creierului uman, plămînii vor plăti factura.  

La această factură costisitoare contribuie, așadar, într-un procent mic – dar nu neglijabil, dacă ne gîndim la valoarea unui pahar cu apă în deșert – și studentul „creativ”, căruia biblioteca și sala de lectură nu îi sînt cîtuși de puțin familiare. El poate fi foarte bine cel care solicită să i se propună un subiect, orice subiect, fiindcă „nu are preferințe” sau „nu se poate hotărî”, toate plăcîndu-i în egală măsură, fiindcă toate pot fi tratate la fel de ușor cu sprijinul IA. El poate fi, de asemenea, cel care, la întîlnirile cu coordonatorului științific, nu reușește să susțină un dialog pe marginea textului produs, fiindcă „nu înțelege întrebările”. El poate fi, în cele din urmă, reclamantul coordonatorului care, „din răutate”, i-a refuzat intrarea în examenul de licență și susținerea publică a unei lucrări pentru care „muncise enorm”. De ce nu, el poate deveni oricînd și indignatul de serviciu, protestatarul din piața publică împotriva corupției clasei politice dintr-o țară care „nu-l merită” și în care, evident, „regretă că a rămas”.

Fără dorința de a încerca să parcurgă și să conspecteze bibliografia de specialitate, de a sistematiza informații și de a-și însuși concepte, de a redacta, cu puterile neajutate, rîndurile și paragrafele, subcapitolele și capitolele, părțile și întregul, fără ambiția de a dobîndi abilități, de a-și forma competențe, în fine, fără idealul vetust de a gîndi ca să existe, studentul „creativ” aspiră la o diplomă. Pentru acest document în baza căruia, în scurt timp, va ocupa un loc de muncă, va pretinde un salariu, va semna o fișă a postului, va asuma sarcini pe care le va rezolva, cu puțin noroc, măcar parțial, dacă nu integral, tot cu ajutorul IA, el contribuie deopotrivă la seceta meteorologică și intelectuală a planetei. Dacă, pentru prima, se vor identifica soluții sustenabile în anii care vin, cea de-a doua va fi mult mai greu de tratat. Consecințele ei însă le vom resimți intens la fiecare întîlnire cu un absolvent „creativ”, scăpat prin sita exigenței universitare, cînd ni se va pune un nod în gît și vom dori un pahar cu apă. Va avea gustul unei întrebări la care nu e nevoie de răspuns: „Cap ai, minte ce-ți mai trebuie?”.

Corina Croitoru este lector univ. dr. în cadrul Departamentului de literatură română și teoria literaturii, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, și autoarea cărții Politica ironiei în poezia românească sub comunism, Editura Casa Cărții de Știință, 2014.