Ai semnat, ești informat!

Acum cîțiva ani, în debutul unei vizite la un cabinet medical, pentru o procedură mai curînd trivială, l-am auzit pe doctor întrebînd-o pe asistentă: „I-ai dat consimțămîntul domnului?”. Am zîmbit, sper că nu foarte vizibil amuzat, și am dat și eu conștiincios din cap, pentru a valida răspunsul afirmativ care știam că va veni. Primisem, într-adevăr, un mic teanc de hîrtii, pe care le iscălisem în toate locurile unde era nevoie, deci procedural totul era – ca să împrumut o exprimare foarte simpatică a unui îndrăgit om de radio – cît de cît impecabil.

Pe dinăuntru însă, chicoteam zdravăn, și aș fi rîs în hohote dacă nu aveam totuși o oarecare anxietate cu privire la ce urma să mi se întîmple. Cum adică, să-mi dea personalul medical consimțămîntul? Ca să ce? Nu ar trebui, de fapt, să mi-l ceară, și eu să fiu cel care îl dau sau nu, după ce am înțeles toate faptele relevante, riscurile, beneficiile, opțiunile terapeutice alternative și orice altceva am nevoie pentru a decide? În mintea mea de pacient ignorant și stresat, consimțămîntul informat s-ar referi la o alegere pe care eu urmează să o fac și în funcție de care mi se va întîmpla sau nu un act medical. În timp ce scriu asta, mi-l imaginez pe doctor privindu-mă cu un amestec de simpatie și milă și replicîndu-mi blajin, dar ferm: „Dragul meu, te înșeli amarnic, consimțămîntul informat nu este nimic din ceea ce crezi tu, este docomentul!”. Și chicotind la rîndu-i.

Această polisemie a expresiei „consimțămînt informat” a fost remarcată și discutată adesea în literatura de bioetică. Spre exemplu, într-una din primele monografii dedicate subiectului (A History and Theory of Informed Consent, 1984), Ruth Faden și Tom Beauchamp disting două sensuri principale în care este folosită sintagma. Pe de o parte, ne putem referi la acțiunea unui pacient de a autoriza sau de a refuza, în mod autonom și voluntar, un tratament sau o procedură medicală cu privire la care deține cunoașterea necesară pentru o decizie informată. Aici, ne aflăm pe terenul de joacă al filosofilor și ne luptăm cu întrebări despre ce înseamnă autonomia, înțelegerea sau competența decizională, sau despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o acțiune pentru a fi cu adevărat voluntară.

Dacă vom avea curiozitatea, însă, să parcurgem normele oficiale ale consimțămîntului informat de la noi sau de aiurea (codificate în legi, proceduri, ghiduri ș.a.m.d.), ne vom trezi într-o realitate paralelă. Toate acestea nu sînt de fapt, în primă instanță, despre pacient (deși, sigur, își propun să-l vizeze pe pacient ca beneficiar ultim). Ele mai curînd reglementează comportamentul instituțiilor medicale și ale profesioniștilor din domeniul medical care administrează procesul consimțămîntului și stabilesc constrîngerile care trebuie să li se impună, astfel încît interacțiunile cu pacienții să rămînă în cadrele stipulate ale acceptabilității. Replica imaginară a medicului meu nu este implauzibilă: simplificînd puțin, în acest sens consimțămîntul chiar e docomentul!

Cele două sensuri ale consimțămîntului informat identificate de Faden și Beauchamp nu sînt, conceptual, lipsite de legătură (măcar teoretic, primul ar fi menit să funcționeze ca un standard normativ pentru cel de-al doilea). Dar, în practică, dificultățile vin adesea din faptul că, deși corelate, ele rămîn totuși distincte. Respectarea formală a regulilor cu privire la consimțămînt nu garantează nici pe departe obținerea tipului de rezultat care justifică existența regulilor. Spre exemplu, un pacient care primește spre consultare, înainte de a semna formularele de consimțămînt, o broșură ireproșabilă științific, ce descrie în termeni tehnici medicali toate detaliile relevante ale tratamentului propus, poate fi considerat „informat”? De cele mai multe ori, răspunsul corect este probabil negativ: chiar și pentru pacienții care dețin competențele lingvistice și cultura generală medicală necesare pentru a putea urmări informațiile (deja o minoritate), circumstanțele psihologice ale suferinței ar putea să scadă dramatic receptivitatea și răbdarea. La capăt de drum, vom avea pacienți iritați că nu înțeleg ce li se întîmplă și că medicul nu le oferă explicațiile personalizate pînă la nivelul perceput ca optim, și medici contrariați că pacienții nu sînt mulțumiți cu informațiile primite, în ciuda acurateții și a gradului de acoperire. Legislația românească încearcă timid să rezolve problema stabilind că personalul medical are datoria de a oferi pacientului informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea sa de înțelegere, dar această ficțiune etico-juridică a pacientului rezonabil este aproape imposibil de operaționalizat.

Dacă ceea ce ne dorim, pînă la urmă, este să sporim semnificativ rata de opțiuni autentic autonome, voluntare și în cunoștință de cauză ale pacienților, poate că o idee bună ar fi să nu căutăm leacul exclusiv în zona legală, ci mai degrabă să ne întrebăm cum putem dezvolta o cultură medicală în care medicii (unii) să aibă ceva mai multă empatie și considerație pentru situația particulară și dificilă a pacienților, iar pacienții (tot unii) un dram în plus de respect și înțelegere pentru eforturile medicilor. Poate că medical humanities nu e tot răspunsul, dar merită luate în calcul ca o parte importantă a lui.

Emanuel-Mihail Socaciu este conferențiar și prodecan la Facultatea de Filosofie a Universității din București și membru fondator al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată din cadrul aceleiași universități (www.ccea.ro). O parte dintre ideile și argumentele din acest articol sînt expuse mai în detaliu în Emanuel Socaciu, „Condiția înțelegerii în consimțămîntul informat”, în Vitalie Ojovanu și Mircea Leabu (eds.), Bioetica. Teorii, instrumente, utilitate (2021).