Amantlîcuri literare „mai de demult”

Perioada „clasică” a extraconjugalității într-o lume literară românească abia constituită a fost cea a victorianismului junimist. Olimpianul Titu Maiorescu era un homme à femmes în interiorul unei grupări unde va juca rol de pater familias. În poemul erotico-alegoric Antropomorfism, Eminescu îl va portretiza sub figura unui „cocoș”, iar Veronica Micle, implicată la nici 14 ani în denunțarea presupusului amor maiorescian cu Emilia Rickert, subdirectoare a Școlii Centrale de Fete din Iași, va numi societatea femeilor junimiste „haremul lui Maiorescu” și pe Mite Kremnitz – „sultana” sa. Procesul din 1864 fusese o „operațiune” a colegilor de la Universitatea ieșeană, vizînd eliminarea de la catedră a tînărului rival; printre acuzatori s-au numărat – alături de impostorul Nicolae Ionescu – savanți autentici precum geologul Grigore Cobălcescu sau profesorul de fizico-chimice Ștefan Micle, deja soț al Veronicăi. Pînă la urmă, culpa a fost mușamalizată; în schimb se va dovedi – caragialian înainte de Caragiale! – că  N. Ionescu era amantul Eufrosinei Cobălcescu, soția lui Grigore, și urma să o plaseze ca directoare a pensionului. Cu Clara, una din fiicele consilierului jurist Georg Kremnitz, Titu se căsătorise ceva mai înainte, deși îl atrăgea sora ei Elena; o pasiune reală va face însă pentru tînăra sa cumnată Mite (Marie Charlotte), al cărei soț – Wilhelm Kremnitz –- devenise medic al curții lui Carol I. De la ea a avut, în 1876, și un fiu natural, pe viitorul ofițer Georg-Titus. În monografia Titu Maiorescu (1940), E. Lovinescu evocă, malițios, o scenă în care Eminescu, și el amorezat de „frageda” Mite, se juca, în vizită la aceasta, cu băiețelul. Extraconjugală a fost o vreme și relația Veronicăi, deja mamă a două fiice, cu Eminescu, care a cunoscut-o la Viena, dar se va afișa cu ea după decesul vîrstnicului soț, succesor al lui Maiorescu la conducerea Universității din Iași.

Două decenii mai tîrziu, în 1895, un „amantlîc” tragic avea să fie cel al vîrstnicului coureur Alexandru Odobescu (a cărui soție, Sașa Prejbeanu, era fiica naturală a lui Pavel Kiseleff), sinucis cu morfină ca urmare a legăturii cu Hortensia Keminger. Fosta soție a lui Al. Davila și D. Racoviță, mai tînără cu 30 de ani, era profesoară de geografie și autoare a unui dicționar geografic al județului Bacău. Datele par să indice totuși că legătura ilicită nu fusese cauza, ci ocazia, problemele financiare ale academicianului avînd ultimul cuvînt.  

Tot cu o sinucidere avea să se încheie faimoasa poveste de dragoste „triangulară” avîndu-i ca protagoniști pe poeta simbolistă Natalia Negru și pe „frații de cruce” Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif. Ultimii doi au format împreună și un scriitor fictiv premiat (A. Mirea). Inițial soție a lui Iosif – cu care a avut o fetiță, Corina (n. 1905), moartă în timpul ocupației germane –, „Helianta” se lasă smulsă dintr-o căsnicie tot mai lîncedă de senzualul, dar nevroticul Anghel – care se va căsători cu ea, dar, chinuit de gelozie, încearcă să o împuște și, eșuînd, își pune capăt zilelor. Și pe această femeie fatală fără voie opinia publică a stigmatizat-o, ca înainte pe Hortensia Keminger și Veronica: „femeia e de vină”. Ulterior, Natalia se apropie de Mihail Sadoveanu (care „jucase” la nunta ei cu „Steo”...); relația e curmată însă în fașă de intervenția „coanei Catincuța” care, aprigă, o pune pe fugă pentru a-și apăra căsnicia.

Din vasta galerie a amantelor literare interbelice nu poate lipsi prozatoarea (căsătorită) Ioana Postelnicu, admiratoare și ultimă iubită cenaclistă a divorțatului E. Lovinescu. Despre relația mai veche a criticului – un „sultan” post-maiorescian liberalizant al autoarelor de la Sburătorul – cu Hortensia Papadat-Bengescu, favorita lui literară, s-au zvonit multe, dar se știu puține. În schimb, „iubirea imposibilă” dintre rivalul său critic G. Ibrăileanu și asistenta acestuia Olga Tocilescu s-a lăsat sublimată în fermecătorul roman Adela. De Lovinescu n-a fost „străină” nici Cella Serghi, autoarea Pînzei de păianjen (căsătorită la acea dată cu inginerul Alfio Seni) fiind însă mai cunoscută ca iubită a lui Camil Petrescu și, incidental, a lui Mihail Sebastian. Multe din amorurile consemnate în jurnal ale celui din urmă sînt extraconjugale: Leni Caler era soția omului de teatru Scarlat Froda, Maryse Nenișor – a prietenului Gh. Nenișor, iar Maria Ghiolu – a inginerului antisemit Stavri Ghiolu, membru în cabinetul I. Antonescu. Vădind o afecțiune compensatorie față de bărbați-victimă de etnie evreiască, ultima îi va marca decisiv existența lui M. Blecher. Îndrăgostit de ea, bolnavul de tuberculoză osoasă va face, ca să o revadă, o călătorie riscantă la București în tren, cu gutiera, grăbindu-și moartea. Relația lor va fi pudic romanțată în volumul Serenadă zadarnică al Mariei (1970). De o mare prospețime senzuală, ciclul liric Mărior din Priveliștile lui B. Fundoianu a fost inspirat de legătura cu o femeie măritată, mult mai în vîrstă (Maria Rudich); corespondența lor, recent restituită de Mădălina Lascu, oferă un document afectiv impresionant. O restituire-surpriză a fost și epistolarul amoros dintre Ion Minulescu (căsătorit cu scriitoarea Claudia Millian) și Roza Kritzmann. Autorul Romanțelor pentru mai tîrziu a cunoscut-o pe „Rose” ca director la Teatrul Național, iar relația lor a durat pînă la moartea scriitorului. Dar revelația documentară cea mai tulburătoare a prilejuit-o „jurnalul sinuciderii” lui Ilarie Voronca, victimă, în 1946, a iubirii pentru Rovena Văleanu, disputată cu un alt bărbat însurat. Ilarie era căsătorit de mult cu Colomba Spirt și tocmai se întorsese dintr-o vizită în România ca șef al secției românești de la Radio Paris. Nimic nu anunța, în acel moment al marilor speranțe post-Holocaust, sinuciderea prin gazare (!) a fragilului poet român-evreu aclimatizat în Franța, care tocmai scrisese un „mic manual de fericire perfectă”.

Paul Cernat este istoric literar și conferențiar la Facultatea de Litere București. Cea mai recentă carte a sa este Bacovia și noul regim al literaturii (Editura Eikon, 2022)