Arată-te, Doamne!

De ziua Sfinților Arhangheli, timpul s-a făcut deodată morocănos. Mergînd spre slujbă, o ploaie măruntă, dar aprigă ne șfichiuia fețele, alungînd și bruma aia matinală de har care ne-a mînat către Biserică. Ajunși aici, ne-am potrivit chiar la momentul prefacerii, atunci cînd harul nevăzut se pogoară asupra darurilor văzute și le preface nevăzut în Trupul și Sîngele Domnului. Și harul nevăzut a apărut iar în sufletele noastre, făcîndu-ne bucuroși, dar ușor nedumneriți din cauza acestor fluctuații duhovnicești. Din predica părintelui n-am reținut decît tonul înalt înflăcărat și o referire la o minune făcută de arhanghelul Gabriel care, zice el, i-a salvat viața lui și a familiei, cînd s-a răsturnat cu limuzina Audi 8, după un derapaj la o viteză de peste 180 de kilometri la oră! Arhanghelul, se pare, cu o mînă nevăzută a protejat Audi-ul pentru ca ei să nu aibă un impact mortal! Am plecat astfel de la biserică, puțin invidioși pe minunea Arhanghelului făcută părintelui, pe mașina lui deloc; ne-am retras într-un apartament din Cotroceni, am desfăcut o butelcă de vin roșu sicilian Franchetti și am purces la deja consacratul simpozion (syn, împreună, pino, a bea). Personajele noastre sînt descrise în funcție de relația lor cu harul dumnezeiesc: pentru Cristi (Cr) – una ontică, ontologică și ontogenetică, alfa și omega, dar cu pi (π) intermediar, pentru Ion (I) – una adjuvantă în depresiile lui vesperal-nocturne, pentru Clement (Cl) – una realist-mundană exprimată în tot ce mișcă și se mișcă și îl mișcă, pentru Mihai (M) –una epifenomenică, ajustament intermitent în viața lui pal colorată.

Cr: Dragi sympotes, astăzi vom discuta despre cum se poate vedea harul nevăzut al lui Dumnezeu, despre nevăzutul omului, despre locul acestei posibile vederi anume, homo cordis absconditur, omul cel tainic al inimii, despre cît de invizibil devii cînd nu există această vedere, despre ascunderea lui Dumnezeu... chiar în adîncul omului, fără ca omul să simtă aceasta, despre înstrăinarea omului modern atît de Dumnezeu, cît și de sinele lui, despre a fi singur, a fi ignorat, a fi invizibil. Despre a fi atît de văzut de diferite instituții, dar atît de nevăzut de oameni! Aș începe cu marea minune a vederii interioare a harului nevăzut și aș înfiera direct și fără milă insistența maladivă a credinciosului de a se agăța de minuni, de a vedea minuni, de a simți minuni ca să creadă, ignorînd marea minune a întîlnirii cu El, chiar în adîncul tainic al omului!

I: Adică așteptăm minuni văzute, semne clare, vizibile, uitînd că Împărăția lui Dumnezeu este în noi înșine, așa cum spune Hristos, că minunea cea mare este nevăzută fizic, dar simțită în forul interior al omului, acolo unde, așa cum spun Părinții neptici, vîntul gîndurilor nu mai suflă. Harul nevăzut sălășluiește întreg în fiecare credincios în Biserică de parcă ar fi doar al lui, deși este al tuturor, spune Vasile cel Mare.

Cl: Stați puțin, că intrăm în mari confuzii. În Biblie scrie clar că nu este cu putință ca cineva să-l vadă pe Dumnezeu și să rămînă viu, cum dară toți acești credincioși îl văd și rămîn vii? Această imposibilitate de a-l vedea pe Dumnezeu este literă de lege în învățătura Părinților, pe care-i clamați. Pînă și Moise, marele sfînt pe care Grigorie de Nyssa îl numește theoptis, văzător de Dumnezeu, i-a văzut doar spatele, ta opisthia, nicidecum fața, așa că a insinua că harul nevăzut este văzut, că Dumnezeu, care este nevăzut, este văzut nu este decît un joc de cuvinte prezentate așa... caleidoscopic, să ne ia ochii, posibil niște ideologii.

M: Exact! Îl vedem pe Dumnezeu în lucrările lui, apa, aerul, lumina, cerul, solul care a rodit strugurii din care s-a făcut acest vin minunat și în primul rînd omul, preotul întregului univers. Toate acestea ni-l arată văzut, dar El este eminamente invizibil, intangibil, inaccesibil, indescriptibil, incomprehensibil. Spatele văzut de Moise tocmai asta subliniază. Chiar și la Schimbarea la Față, ucenicii au văzut doar lumina care izvora din Hristos, nu l-au văzut pe Dumnezeu.

I: Greșit! Au văzut lumina necreată a dumnezeirii lui Hristos a cărui față, așa cum spune evanghelistul Matei, strălucea ca soarele. L-au văzut pe Dumnezeu prin lumina lui cea pururea fiitoare, cum spun cîntările. Această lumină este Dumnezeu, harul din Biserică este Dumnezeu, energiile lui necreate, veșnice, nezidite, aktistes. E adevărat că nu vedem natura Lui, dar vedem dincolo de vedere, simțim dincolo de simțire, pipăim dincolo de pipăire energiile lui necreate, așa cum ne învață marele teolog Grigorie Palama. Făpturile, creațiile lui nu sînt El, sînt făcute de El. Așa că, dragă Mihăiță, te cam duci în panteism, dar te prinde, trebuie să recunosc... Uite și eu, după al doilea pahar, parcă îl văd pe Dumnezeu în licoarea asta rubinie...

M: Hai, lasă bășcălia! Nu am spus asta, am spus că toate făpturile lui dau mărturie despre El și într-un fel ni-l arată, dar evident că El este în toate, dar în afara tuturor. Ceea ce vreau să subliniez e că nu înțeleg sofismele voastre, nu accept acest joc, ba e nevăzut, ba e văzut, ba apare, ba dispare. Ori îl vedem, ori nu. Ce înseamnă vedere dincolo de vedere dacă nu un sofism? Cum îl vedem?

Cr: Îl vedem, așa cum spune tot Palama, teologul vederii lui Dumnezeu, duhovnicește chiar și prin ochii trupești transformați în lumina dumnezeiască. Îl vedem lumină și ne vedem și pe noi lumină. Vedem cu adevărat atunci și sîntem văzuți cu adevărat.

Cl: Eu zic să revenim cu picioarele pe pămînt, că sînt bulversat de... expandările voastre spirituale! Că nici nu știu cum să le mai numesc. Ați rezolvat toate problemele de pe Pămînt și v-ați avîntat spre ceruri, și acolo ați rămas priponiți... teoretic, of course. Hai să discutăm mai bine despre alienarea omului, despre  criza lui de a fi nevăzut, deși vedem tot; sîntem conectați prin FB, Instagram, WhatsApp și totuși sîntem mai singuri ca niciodată, mai nefericiți ca niciodată, mai nevăzuți ca niciodată. Căci a te vedea unul cu altul e esența comuniunii. Nu spunea Macarie Egipteanul că în iad osînda este atunci cînd fiecare stă așezat în așa fel încît să vadă doar spatele celuilalt? Așa sîntem acum, ne vedem atît de mult, fără să ne vedem! Sîntem de fapt spate în spate! Era aceasta digitală ne-a înstrăinat de sinele nostru și de semenii noștri. Facebook-ul este exact platforma unde facem văzute lucruri care nu trebuie văzute și facem nevăzute lucruri care trebuie împreună văzute, adică împărtășite văzut.

M: Mai clar aș spune eu, care sînt cel mai feisbucist dintre voi, că împărtășim lucruri care țin de viața noastră privată, în special poze personale, dar nu împărtășim stări, nu comunicăm, nu sîntem împreună văzuți, sîntem de fapt împreună singuri. Ca în cuplu (sic!). Tragedia omului modern constă în faptul că este văzut excesiv de instituții de forță și nevăzut de oameni!

Cr: Nu era digitală este de vină pentru această alienare a omului. Omul prin natura lui este o ființă comunicațională, el trăiește prin relație, pros ti-ul acela de care vorbea Aristotel (grecii antici aveau numai acest cuvînt pentru relație), adică este vitală necesitatea lui de a ieși către cineva, de a ieși din sine către altul, de a comunica cu altul, de a se întrepătrunde energetic cu altul. Această ieșire este viața omului, face parte din a fi-ul lui. Omul stă ore în șir pe FB tocmai pentru a suplini această nevoie. Aș adăuga și necesitatea erotică a omului de a ieși extatic către celălalt, deși atît de mult s-a pervertit acest termen eros că a ajuns să fie confundat cu sexualitatea. Omul substanțial tînjește să iasă către celălalt și să se reverse energetic în el, să fie cu el, să-l vadă și să fie văzut de el. Dezerotizarea crasă din zilele noastre este una din cauzele alienării omului.

I: Această înstrăinare a omului față de om pleacă, așa cum ai spus, de la înstrăinare de sinele lui și, mai întîi de toate, de la înstrăinare de Făcătorul lui. Omul are această propensiune anagogică de a-l căuta pe Dumnezeu, de a fi împreună cu El. Eu cred că această ruptură de Dumnezeu a dus și la ruptura de sinele nostru, nu ne mai regăsim pentru că nu-l mai găsim pe El, care poate da sens vieții noastre. Și locul acestei regăsiri este sinele nostru, acolo tăinuim cu noi și cu El. De ce nu mai avem această dorință de a-l căuta – conștient, evident, pentru că inconștient Îl căutăm? Pentru că am ieșit din noi, răvășindu-ne în cotidian. Pentru că am uitat să vedem realitățile interioare care sînt cu adevărat adevărate. Omul se simte părăsit de Dumnezeu, nevăzut, ignorat de El, deși purtarea lui de grijă, pronia e veșnică și veșnic mișcătoare (aeikinitos), cum o numesc Părinții Bisericii, pentru că s-a părăsit pe sine însuși. Dar zic să conchidem, că mult am vorbit între noi fără să vorbim cu noi înșine...

Cr: Dumnezeu este prezent, simțit și văzut de noi prin harul lui necreat care sălășluiește în adîncul omului. Nu sîntem nevăzuți de El, doar că uităm să ne vedem pe noi în interiorul nostru și așa pierdem și... percepția harului. Înstrăinarea gravă a omului din zilele noastre, durerea de fi nevăzut de Dumnezeu și de semenii lui sînt în primul rînd efectele nevederii de sine. Dacă ne vedem pe noi înșine în noi, putem apoi să-i vedem și pe cel de lîngă noi și, mai mult, putem să ne împreună-vedem.

Ploaia s-a oprit, iar norii au început să se disipeze, lăsînd soarele să mijească timid printre ei. Împovărați de sensuri dureroase și ațîțați metafizic de licoarea siciliană rubinie, am căzut într-o tăcere gravă, care parcă striga din tenebrele sufletelor: Arată-te, Doamne!

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Ioan Damaschin, Opere complete, vol. V, Omilii I, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2024.”