Artele și formarea gîndirii medicale

Acum, cînd Inteligența Artificială începe deja să preia din algoritmii de diagnostic ai medicilor, probabil că se vorbește mai puțin despre cum se formează gîndirea medicală, deși s-au scris mai multe cărți cu acest subiect de-a lungul timpului (spre exemplu, Schwartz și Griffin, Springer-Verlag, 2011). Această formare are loc în timpul studiilor din facultate, însă continuă pe tot parcursul vieții celor care se ocupă cu deslușirea problemelor de sănătate ale oamenilor. Așa cum putem descoperi în acest număr al Dilemei, apare o corelație între consumul de artă/umanioare al doctorului și comportamentul uman al acestuia cu pacienții – aserțiunea este intuitivă, dar are și dovezi științifice. Și acest lucru este semnificativ, întrucît circa o treime din efectul bun asupra pacienților este generat de încrederea în doctor, iar restul de două treimi de eficiența intervențiilor medicale. Dar cum este situația în ceea ce privește performanța gîndirii medicale? Aceasta este definită ca o știință, dar și ca o artă, în care sînt importante informațiile, dovezile, modul în care pot fi asamblate acestea, și capacitatea de a ajunge la o concluzie, la identificarea fără echivoc a unui diagnostic. Apoi, fiecărui diagnostic îi corespund mai multe tratamente, cu efecte benefice cu potențe diferite, eventual din clase diferite, cu efecte adverse diferite, gîndirea medicală parcurge și această etapă. Într-un fel, medicul seamănă cu un detectiv, făcînd orice ca să obțină informații relevante din fiecare sursă disponibilă – povestea pacientului, a martorilor sau a familiei, măsurarea unor parametri în sînge, analiza unor imagini sofisticate de tomografie, RMN, endoscopie sau informații provenite din tot felul de alte investigații, astăzi inclusiv genetice.

Mă voi opri asupra unor elemente care stau la baza gîndirii medicale, un edificiu foarte complex (de altfel, nu toți medicii au același nivel de complexitate, evident, cum nu toți jucătorii de șah joacă la fel de bine și nu toți detectivii reușesc să îl egaleze pe Sherlock Holmes), și la relația acestora cu experiența artelor și a umanioarelor. Un prim element de care eu sînt fascinat este anamneza. Adică intervievarea pacientului, povestea acestuia, discuția dintre medic și pacient. Le spun studenților mei că ne perfecționăm modalitatea în care facem anamneză de-a lungul întregii vieți profesionale – examenul clinic performant, spre exemplu, indiferent de specialitate, se dobîndește rapid, în primii ani de rezidențiat. Ajungi, cu timpul, să fii aproape sigur de din ce în ce mai multe diagnostice în urma acestei discuții cu pacientul. Asta nu înseamnă că nu verifici criteriile corecte, elemente de examen clinic, analize sau altele, însă ești deja pe calea cea bună, doar verifici. De ce depinde arta de a sedimenta istoria pacientului, de a te orienta asupra detaliilor relevante și de a le ignora pe cele nefolositoare, chiar parazitare? Sigur, de experiență, dar și de calități cum sînt vocabularul, atitudinea, jocul „scenic”, știința comunicării, gîndirea categorială, gîndirea critică, multe altele. Să ne uităm cu atenție – vocabularul și comunicarea sînt dezvoltate de literatură, atitudinea de mai multe arte, jocul scenic de teatru, gîndirea categorială și gîndirea critică de filozofie sau de elemente de filozofie prezente în diferite tipuri de cărți. Mi-aduc aminte că eram rezident în primul an – deci nu foarte priceput la anamneză – și mi-a răspuns o pacientă la un moment dat: „Nu, mamă, m-a iertat Dumnezeu”. Eu nu am înțeles ce voia să spună, și cînd am vorbit seara cu bunica mea la telefon – ea era absolventă de Filologie și copilărise la țară – am întrebat-o și mi-a spus că înseamnă că era la menopauză... Am avut pacienți cu patru clase și pacienți care sînt unii dintre cei mai cunoscuți intelectuali ai țării. Este important să știi să vorbești cu fiecare. De unde știi? Din literatură, din teatru, din film...

Alt lucru pe care țin să îl pomenesc în acest spațiu restrîns pe care îl am la dispoziție acum este simțul de observație. Clinicienii clasici defineau inspecția ca pe o parte esențială a examenului clinic. Adică pur și simplu te uiți la pacient, la atitudinea lui, poziția lui, fața lui, corpul lui etc. Dar simțul de observație este mai mult decît atît – intri în salon, pacientul este bine, te uiți la el, cînd colo, punga cu urină este roz, nu galbenă... Fără simț de observație nu poți face medicină performantă. Acest simț de observație este cu atît mai dezvoltat cu cît parcursul cultural al medicului este mai vast. Cînd ai pacientă, spre exemplu, o soprană de operă, trebuie să știi ce trebuie să facă o soprană ca să îi poți înțelege nevoile și pretențiile, care, altfel, pot părea nelalocul lor... Ca să înțelegi și să te gîndești cum poți trata o contracție susținută, involuntară, intermitentă, a unui singur deget la un pianist, trebuie să știi despre cum se cîntă la pian. Trebuie să poți contextualiza, iar pentru asta, cultura te ajută foarte mult.

În fine, școala de medicină te învață multe lucruri fundamentale, dar acoperă în mai mică măsură, spre exemplu, gîndirea neconvențională. Aceasta este necesară și ea pentru sistemul gîndirii medicale, avînd în vedere existența a mii de boli rare, al căror diagnostic nu se poate baza pe experiență, ci mai degrabă pe gîndire neconvențională. În neurologie, specialitatea mea, există zeci de diagnostice cu care eu, în ciuda experienței și, îndrăznesc să spun, a faimei, nu am diagnosticat pe nimeni, niciodată. Gîndirea neconvențională se învață mai cu seamă din arte și nu din științele exacte, precise. Subiectele operelor de artă, fie că sînt personaje literare sau tablouri, sînt mai degrabă aparte, neconvenționale, decît standard, comune.

Sigur că acest text este mai degrabă o încercare de a vă aprinde decît de a vă lămuri pe deplin. Însă artele sînt pentru studenții la Medicină și pentru medici un prilej foarte bun de a deprinde creativitate, ideea unicității, maniere de comportament, gîndire critică, gîndire reflexivă și multe altele, care sînt, toate, importante pentru organizarea unei bune gîndiri medicale, în cele din urmă.

Bogdan O. Popescu este scriitor, profesor universitar, medic neurolog.