Atenție, cad pere!

Avem și noi, și nu de azi – cînd IA și roboții de toate felurile ne suflă în ceafă –, ci de ieri, dacă nu de răsalaltăieri sau de cînd era lupu’ cățel, fel de fel de expresii și proverbe care să arate că ne bucurăm de un rezultat (sau un obiect) dobîndit ușor, fără efort. Nu poți să nu te bucuri dacă ești beneficiarul a ceva care îți cade pleașcă sau îți vine pe tavă. Îți iese în cale sau îți cade la picioare. Dacă e de-a gata, scutește timp, bani și efort. Dacă ai noroc, ți se întîmplă, și mai dihai, ca din senin să-ți pice pară mălăiață. Sau să primești mură-n gură. Pentru cei care au dat de sursa acestor ocazii, dacă nu curge, pică. Într-atît de îndestulător, încît unii, întrebați ce fac și cum o mai duc, ajung să spună că nu mai fac nimic, ci doar le iau pe toate de-a gata.

În treacăt fie spus, nu numai noi avem ziceri despre primitul de-a gata. Francezul zice „servi sur un plateau” – dar și „(donner la) becquée”, un fel de „(a da mură) în gură” –, neamțul arată cam la fel că cineva a făcut toată treaba în locul celorlalți, prin „jemandem auf dem silbernen Tablett servieren” („a servi/oferi pe o tavă de argint”), iar englezul are și el diferite variante pentru a o spune, dintre care ne oprim la repezeală doar la „to pop worms into open mouth” sau „cook the meal and feed you too”. Nu e deloc greu de înțeles că pentru cele menționate aici există fie referirea la masă și servire, fie la modalitatea de hrănire a puilor încă neputincioși de către păsări. O avem și noi pe cea cu servitul și cu tava (e posibil să fi intrat în limbă prin influența franceză sau germană), destule echivalente pentru celelalte (pînă și pe „îți dau, dar n-o să-ți bag și-n gură”), dar și altele – le-am menționat mai devreme – dintre care cele mai interesante par să fie cele care utilizează o denumire de fruct.

O fi și pentru că le-am avut la o aruncătură de băț. Se zice că mai des la popoarele binecuvîntate cu darul unei naturi generoase (și, generic, mai mult în sud decît în nord) există experiența traiului fără prea mare efort. Dacă ai suficiente poame la îndemînă, ai mereu ce băga în traistă. Ai multe la nas, doar să le culegi rodul și ai ce băga în gură. Cu ce dă Dumnezeu, rîul, ramul sau cîmpul, e suficient cît să trăim fără să ne spetim. Multe și felurite trebuie să fie motivele care te fac să te gîndești că ziua de mîine e în mîinile Domnului și mai puțin în ale omului. O fi natura prietenoasă sau clima prielnică (sau istoria zbuciumată, cînd te mai și calcă fel de fel de cotropitori și-ți forțează bejenia și vremelnicia), dar ajungi să te mulțumești cu ce se nimerește fără prea mare efort. Cu ce cade din pom, cu ce-ți pică-n poală (chiar dacă uneori ajungi să mănînci și mere pădurețe).

Acestea sau poate altele, norocul și zodia prielnică – dar nu despre cauze și contexte e vorba acum –, ne-or fi adus nouă bucuria nemuncii. De la mura cîmpului și para mălăiață ni s-o fi tras. Dacă privim cu atenție, observăm că verbele cu care se construiesc expresiile au de-a face mai abitir cu întîmplarea (exterioară) sau coincidența („a cădea”, „a pica”, „a ieși”, „a veni”) decît cu aportul personal, iar cînd acesta din urmă se manifestă, este vorba mai degrabă doar despre gestul de „a primi” (pentru care, firește, e nevoie de „a da”). Și ce ar fi rău în asta, ne putem întreba. Oricine, de la noi sau de aiurea, hai să fim serioși, ar fi bucuros să primească fie para mălăiață, fie mura-n gură, fie pe tavă, fie ea de argint sau nu. Poate însemna și că ai fost nătăfleață la momentul potrivit la locul potrivit, asta e, ai avut noroc, ți-a căzut pleașcă. Nu se supără nimeni pentru atîta lucru.

Nu, sigur că nu, beleaua apare cînd gestul se transformă în nărav. Cînd vrei să se repete din senin, fără să miști un deget. Nu știi (că nu ai apucat să înveți) sau nu mai vrei. Atunci e rău, te rîde lumea, te arată cu degetul și te împunge cu proverbul. Să aștepți să-ți pice para mălăiață – cu alte cuvinte, să nu faci și tu un efort cît de mic –, ești mai mult decît nătăfleață. Ești un neisprăvit. Dacă aștepți să ți se dea mură-n gură, ești imatur sau leneș sau (mai știi păcatul?) nepriceput. Ne putem întreba, desigur, și cine greșește în acest caz. Cel care dă mură-n gură sau cel care primește? Greu de spus, dar aș risca să spun că răul pornește de la cel care dă. El este cel care, vrînd să ofere ajutor, nu învață puiul cum arată mura sau cum să prindă gîza, ci i-o oferă direct în cioc, ba chiar și gata mestecată. Din grijă, din precauție, din dorința de a proteja, nu mai importă, mura-n gură nu-i a bună.

În toate situațiile și idiomurile, ce ne-a atras atenția, dincolo de comicul (involuntar) al construcțiilor, este ceea ce se comunică dincolo de expresie – mai exact, sancționarea (indirectă) a comportamentului, fie că este vorba de cel care primește, fie că este vorba de cel care oferă. Ceea ce se sancționează este nu faptul de a primi sau oferi para, mura, ceva pe tavă etc., nici că se așteaptă o șansă, ci riscul ca acesta să determine încremenirea în așteptare – la limită, eternizarea în așteptare, în inactivitate, în non-efort. Iar de aici, efectul de două ori malign: întîi, pentru că lipsa de stimul pentru încurajarea efortului determină atrofierea sau moartea din fașă a oricărei abilități de a produce fapte și idei, iar apoi pentru că, în cazul unei context concurențial, nu ar fi etic și nici echitabil. Altfel spus, dacă ai obișnuința să trăiești numai din pere mălăiețe căzute la țintă și din mure-n gură, n-o să știi nici să le culegi și nici dacă există și alte fructe, ca să nu mai vorbim de alte posibilități de hrană și, cine știe, tot așteptînd, ajungi să mori de inaniție. După cum, dacă sînt mai mulți în jurul tău și numai tu primești para sau mura, iar alții nu, ajungem la chestiuni complicate privitoare la factori de selecție preferențială sau favoritism.

De multe ori în astfel de situații ajungem să ne punem problema norocului. Că doar nu o fi vorba (numai) despre lene. Cînd nu cade din cer, și-l mai face și omul cu mîna lui. Probabil că nu întîmplător, poveștile noastre asociază norocul cu inteligența, cu mintea. Pînă la un moment dat, cînd în locul norocului apare, aproape pe nesimțite, lenea. Ne-o dovedesc unii dintre eroii snoavelor sau povestirilor noastre. Un Păcală, un Tîndală, un Dănilă Prepeleac sau alții ca ei au spirit iscoditor, dar curiozitatea lor merge adesea înspre a ști cum să facă să nu muncească sau să o facă cît mai puțin și cu beneficii maxime. Dar cel mai de mirare este personajul din povestea care ilustrează proverbul cu para și nătăflețul, cel care pleacă în lume în căutarea unei zîne care să-l învețe cum să scape de sărăcie fără să muncească. Pe drum, întîlnește un lup care-și pierduse părul, o viță-de-vie care se usucă și un pește cu gușa prea mare ca să se poată hrăni, și fiecare îl roagă să îi ceară zînei rezolvarea propriei condiții nefericite. Ajuns la zînă, eroul nostru îi spune păsul cel mare, că a venit să-l învețe secretul bunăstării fără muncă, iar aceasta îl întreabă cu cine s-a întîlnit pe drum. Omul enumeră via, peștele etc., iar zîna îi dezvăluie cu răbdare că la rădăcina viței e o comoară care o împiedică să crească și să rodească, că peștele are gușa mare pentru că e plină de nestemate și de aceea trebuie tăiată, dar și că leacul pentru lup este să mănînce inimă de om leneș și neisprăvit. Culmea e că Nătăfleață al nostru, deși ascultă cu băgare de seamă și, pe drumul de întors, destăinuiește fiecăruia cum ar putea scăpa de nevoie, nu pune cap la cap nici unul dintre gesturile sugerate de zîna ursitoare. Unul singur măcar și ar fi dobîndit bunăstarea visată, iar el nu ridică nici măcar un pai. Nu știe sau nu poate, cert e că nu se prinde. Nu face legăturile potrivite. Zîna i-a dat totul mură-n gură, pleașcă, de-a gata. Mai că nu i-a băgat în traistă. Noroc a avut, minte i-ar mai fi trebuit. Ce era la mintea cocoșului nu a fost și pentru Nătăfleață, dar a fost la cea a lupului, căruia i-a fost limpede că om mai neisprăvit nici că există. Ca să-i fie și de leac, i-a venit de hac. Și babii colac, vorba aia. Mai rău de-atît nu pățește decît leneșul lui Creangă, care-și dorea să-i fie muieți posmagii. Și a murit că i-a fost lene (azi probabil că ne-am întreba și dacă nu suferea de vreo afecțiune neurologică sau de altă natură).

Cel care-și dorește să-i pice para mălăiață sau să i se dea mură-n gură, nu-i vorbă, o fi de înțeles, dar eu mă tem pentru el, să nu cumva să mănînce pe nemestecate, să se înece, să îi rămînă ceva în gît sau să i se aplece. În plus, povestea lui Nătăfleață de mai sus ne mai spune și altceva. Nu e nimic în neregulă să vrei să contempli lumea în loc să muncești ca nebunul, nici să fii bogat în loc să fii sărac, nici măcar să-ți iei traista în băț și să-ți cauți norocul. În neregulă este să ți se dea mură-n gură cum să-ți schimbi soarta și să nu te ducă mintea cum să faci. Bietul nu are mintea la el, am zice popular (poate azi ne-am întreba dacă nu are cumva sindromul tempoului cognitiv lent).

Și, iată, Nătăfleață a murit. De prost ce-a fost. Că a luat de bună năstrușnica idee că totul trebuie să fie de-a gata.  

Ohara Donovetsky este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române cînd ești departe și ți-e dor, Corint, 2021.