Autonomia universitară: adevăr și provocare

În jocul Adevăr sau provocare, poți alege fie să spui adevărul, fie să îndeplinești o provocare. În jocul social al autonomiei universitare de astăzi, trebuie să protejezi permanent adevărul, dar și să răspunzi la nenumărate provocări. De ce trebuie păzit adevărul? Pentru că el este esența științei și cunoașterii. Știința se bazează pe libertatea cercetătorului de a căuta și afla adevărul, iar cunoașterea pe libertatea profesorului de a spune și de a ne învăța adevărul. Fără aceste libertăți fundamentale, nu putem avea parte de cunoaștere și știință. Fără ele, avem parte doar de ideologie sau dogmatică, ambele luînd prizonier adevărul. Această libertate academică a căutării și spunerii adevărului presupune autonomia universitară. Autonomia universitară autentică este garantul libertății adevărului. Doar prin promovarea libertății de gîndire și expresie se pot face o educație și o cercetare de calitate.

Autonomia universitară este principiul conform căruia instituțiile de învățămînt superior au dreptul de a se autoguverna, de a-și stabili propria direcție academică, administrativă și financiară, fără ingerințe externe, în special din partea statului. Autonomia universitară este dată în primul rînd de o autonomie normativă, care rezidă în capacitatea de a elabora propriile regulamente și statute, de a-și face propriile metodologii și de a defini strategii și politici educaționale. În definitiv, „autonomia” este dată de compunerea lui „auto” și „nomos”, ceea ce înseamnă „capacitatea să îți dai reglementări proprii”. În România, acest concept este recunoscut și consacrat prin lege, dar, în practică, autonomia universitară este adesea pusă la încercare de mulți factori: politici, economici și sociali.

În teorie, universitățile românești beneficiază de autonomie academică, ceea ce înseamnă că pot decide asupra programelor de studiu, metodelor de predare și orientării generale a educației și cercetării. Totuși, în practică, aceste decizii sînt profund influențate de reglementările impuse de Ministerul Educației și Cercetării, care, împreună cu cîteva agenții aflate în coordonarea sa (ARACIS și ANC), stabilesc criteriile de acreditare, standardele curriculare și normele de evaluare, limitînd foarte mult flexibilitatea, libertatea și creativitatea universităților. Pe de o parte, acest control nu este neapărat nociv în sine, deoarece uniformizarea unor standarde academice asigură o calitate minimă a învățămîntului. Pe de altă parte, însă, prin suprareglementare și birocratizare excesivă, există riscul ca sistemul să devină unul foarte rigid, reducîndu-se astfel capacitatea universităților de a se adapta rapid la transformările societății.

Autonomia administrativă este un alt pilon important al independenței universitare, permițînd instituțiilor să își aleagă propria conducere și să își organizeze structurile interne. Alegerea conducerii prin vot democratic al comunității academice este o expresie a acestei autonomii, dar, în unele cazuri, procesul poate fi influențat de factori externi, precum presiunile politice sau grupurile de interese interne. De asemenea, universitățile românești sînt adesea supuse unor reguli birocratice care îngreunează procesele decizionale. De exemplu, procedurile administrative pentru angajări, achiziții sau dezvoltarea infrastructurii sînt adesea lente și complicate, fiind supuse aprobărilor multiple din partea autorităților centrale.

O dimensiune esențială, dar încă sensibilă a autonomiei universitare este și autonomia financiară. Deși universitățile pot obține venituri din taxe de școlarizare, cercetare și parteneriate private, ele depind în mare măsură de finanțarea de la bugetul de stat. Această dependență le face vulnerabile la schimbările politice și la deciziile bugetare anuale. Distribuirea fondurilor publice se face pe baza unor criterii prestabilite, dar universitățile nu au întotdeauna control deplin asupra modului în care pot folosi aceste resurse. De exemplu, există restricții privind utilizarea fondurilor pentru investiții în infrastructură sau pentru creșterea salariilor personalului academic, ceea ce limitează posibilitățile de dezvoltare și competitivitatea față de alte sisteme universitare din Europa.

În ultimii ani, una dintre cele mai mari provocări pentru autonomia universitară în România a fost influența politică asupra instituțiilor de învățămînt superior. Deși universitățile sînt, teoretic, independente de Guvern, deciziile administrative și financiare ale acestora sînt adesea influențate de factorul politic, afectînd stabilitatea și predictibilitatea sistemului. Un exemplu deja clasic în acest sens este modul în care ministrul Educației din 2018 a schimbat peste noapte repartizarea locurilor bugetate, arătînd puterea ministrului cu privire la finanțarea universităților. Bineînțeles că totul a fost justificat de ochii lumii prin metodologii, proceduri și declarații pompoase, dar a ilustrat pînă la urmă pregnant ideea că finanțarea stă de facto în pixul ministrului, ceea ce nu poate să inducă decît dependență politică și lipsă de autonomie.

Modul prin care sînt finanțate universitățile ar trebui regîndit deoarece acum finanțarea per capita (în funcție de numărul de studenți) a devenit un factor de frînare a calității educației românești. Standardele privind evaluarea şi promovarea scad încontinuu, de teama desfiinţării unor programe, departamente sau facultăţi. Viitorul autonomiei universitare în România depinde astfel, în primul rînd, de o reformă a sistemului de finanțare, care să permită universităților mai multă flexibilitate și predictibilitate în administrarea resurselor, dar și o mai mare independență față de ingerințele politicului în viața academică.

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Credit foto: Wikimedia Commons