Ca să fii om întreg... îți trebuie jumătăți

Jumătățile existenței noastre ne dau bătăi de cap: frica de moarte și frica de viață. Împreună, ele compun întregul unei vieți care se definește mai degrabă negativ: ca teama de a nu (te) rata, de a nu pierde ocazii, a nu te irosi, de a vîna adevăruri care nu sînt accesibile decît într-un spațiu și într-un timp în care trebuie să te nimerești. Între potrivire și pierdere, ființa umană își trăiește jumătățile în contratimp.

Cînd ești tînăr, ți-e groază să spui că iubești; ți-e teamă să nu pierzi ce nu ai și, de prea multe ori, te ții după instinctele corpului tău, mințindu-te că arbitrezi între minte și inimă. Toate traduc frica de moarte, care îți eternizează clipele și te îmbată cu sentimentul că finalul e departe. Pînă la marele sfîrșit, sînt micile tragedii care te consumă: dragostea în contratimp, libertățile amînate sau plăcerile suferinde. Pînă la Moarte, sînt multe morți pe care o să le înduri și cu care o să dispari încetul cu încetul: dezamăgirea, neîncrederea, disperarea, deznădejdea. Pare că fiecare îndrăgostire te duce mai aproape de viață și fiecare despărțire mai aproape de moarte. Pînă te prinzi că doar pare, te-ai copt mai mult decît ai băgat de seamă.

Cînd ești matur, te gîndești că zilele au început să intre în sac: ai mai lua-o de la capăt, dar nu-ți mai stă bine. Ce ar zice lumea să te vadă libertin, acolo unde tu te vezi liber? Cîți ar suferi dacă ai fi tu însuți, măcar acum, cînd ai plătit destul ca să fii cum se așteptau alții? Cum faci cînd știi că oglinda vieții tale nu e vîrsta din buletin? Dar tocmai pentru că a trecut atîta timp de cînd ai încercat să trăiești corect, ai sufla și în iaurt, fără să fii paranoic; ai mai căuta să vezi dacă a rămas ceva pe fundul sufletului, pentru că ai avut atîtea pasiuni, și nu e clar care a fost dragostea vieții tale: ți-ai mai da o șansă, dar ești cu ochii pe ceas. N-ai vrea nici să pleci din lumea asta fără să știi, clar și distinct, vorba lui Descartes, care a fost Iubirea adevărată pentru tine – un veritabil oximoron pentru cei mulți – sau dacă pe tine te-a numit vreodată cineva astfel. Cert e că frica de viață, nu de moarte, apare cînd bate ultimul gong și cînd mai poți face lucruri de dragul tău.

De ce (ne) vedem totuși mai degrabă jumătățile goale, decît pe cele pline? Depinde de cît de exersată e voința noastră de a fi. Ne lipsește partenerul ideal, dar nu e mit să fi făcut mai mari ravagii decît cel al sufletului-pereche: cu fiecare Altul sîntem o jumătate irepetabilă, dintr-un întreg care are sens doar într-o anumită relație. Ne lipsește locul nostru într-o societate inegală, în care întotdeauna vom fi prea puțin noi înșine, dar mai bine sau mai rău ca alții. Ne lipsește fericirea care se compune din jumătăți de măsură: cînd avem iubire, nu avem bani; cînd avem bani, nu avem liniște; cînd avem liniște, nu avem timp. De fiecare dată alte jumătăți, mai virale sau mai vicioase, mai capricioase sau mai perisabile, ne fac să înțelegem că o anumită voință de a fi se uită mai degrabă după goluri, care așteaptă să fie umplute pentru a denunța devenirea. De altfel, e atît de curioasă această formulare care cuprinde viața: de-venirea denunță întotdeauna ceva de venit, ceva care nu s-a întîmplat încă, dar stă să apară; o jumătate... încă goală.

Există și jumătăți periculoase. De pildă, nemulțumirea față de lumea în care trăim și ignoranța față de lumea în care murim; disperarea născută din timpul care ne-a fost luat și revolta față de timpul care nu ni s-a dat. Iată simptomele jumătăților politice, care ne locuiesc și care ne fac preocupați ba de utopii, ba de contracte sociale imperfecte, niciodată de lumea pe care o putem suporta. Pare că ultimii care au depășit ecuația jumătăților de sacrificiu au fost romanticii germani. Lessing amintea, printre altele, în dialogurile dintre Ernst și Falk, că sarcina statului nu e să ne facă fericiți, ci să ne țină departe de nefericire. Dar oare nu sînt fericirea și nefericirea cele două jumătăți ale unei vieți pe care nu o trăiești, ci care te trăiește, dacă nu petreci suficient de mult timp cu fiecare dintre ele? Poate că tocmai jumătățile, nu întregul, sînt cele care dau miză vieții care nu se consumă la întîmplare. Adevărul e că, tot fugind după întreguri, ratăm plăcerea jumătăților de măsură. E ceva sublim în orice dezastru și ceva aproape inuman în orice fericire. Pentru fiecare dintre ele îți trebuie timp și fiecare dintre ele trebuie tratată ca ceea ce este: jumătatea, deci un drum niciodată parcurs pe de-a-ntregul, pe care îl numim călătorie către sine.

Mi se pare salvatoare conștiința că nu există „o jumătate mai bună”. Răul și binele se cunosc prin diferență, prin îngînare, și doar puse laolaltă obții un întreg rotund și suficient: adevărul, care nu e cel mai confortabil lucru de pe suprafața pămîntului. Din literatura liberă și existențialistă a „jumătăților de măsură”, Camus mi se pare cel mai autentic. În Moartea fericită – orice ar mai însemna asta azi –, cele două jumătăți care fac viața să merite a fi trăită sînt „bucuria de a trăi” și „bucuria de a muri”.

Ce înseamnă fiecare? Bucuria de a trăi vine din criză. Cînd conștientizezi că „nu ai timp să fii tu însuți”, înțelegi că singurul timp pe care îl ai e acela de a fi fericit. Zagreus îi spune lui Mersault (aflat la o literă diferență de Străinul care a pierdut orice gust pentru împlinire): „Nu mi-aş transforma viaţa într-o experienţă. Aş fi experienţa vieţii mele”. Aceasta e jumătatea bună a faptului-de-a-fi-aruncat-în-lume. A fi experiența propriei vieți înseamnă a nu renunța la tine și a nu te bănui că cel mai bun lucru de făcut pe lumea asta e să fii jumătatea ideală a cuiva. În fond, toate lucrurile ideale trebuie să rămînă ceea ce sînt: intangibile. Cînd Mersault îl ucide pe Zagreus, ceea ce îi aduce consolare într-o conștiință absurdă, a călăului care e mai puțin călău pentru că nu ucide un om care iubește viața, ci care moral a renunțat la ea, își spune exact ceea ce Zagreus și-ar fi spus dacă ar fi avut curajul să se sinucidă: „Nu suprim decît o jumătate de om”. Mai exact, jumătatea naturală. Cea a conștiinței, cum o alintă Camus, era moartă de mult. De fapt, tema jumătăților pune în discuție relația dintre faptul de a fi nu încă mort și faptul de a fi murit de mult. Cumva, aici sîntem, cu fiecare zi pe care o trăim: cu mici licăriri de speranță în piept, dar tot mai departe de viață, mai alienați și totuși mai consolați în bucuria de a muri, căci mult nu mai e din această vînătoare a jumătăților de fericire.

Cred că pentru fiecare dintre jumătățile vieții noastre ne trebuie un curaj care nu ne bîntuie mereu. De fapt, sînt puține momentele în care, făcînd ceva pentru Altul, facem ceva pentru noi. În prea puținele iubiri, în rarele prietenii, în cazurile singulare în care dînd viață, ne ținem în viață pentru a putea îngriji ce iubim, reușim să potrivim toate jumătățile să stea laolaltă un timp. Ca toate astea să conteze, trebuie să fii jumătatea bună pentru ele.

Nu cred că cineva poate fi „jumătatea bună” cu intenție. I se întîmplă sau nu, în funcție de oamenii lîngă care îl duc inima, culoarea politică, naivitățile și altruismul, tristețea contagioasă sau renunțările.

Ce mi se pare că ne scapă însă e toxicitatea obiceiului de a gîndi jumătățile în alb sau negru, cînd, de fapt, există și jumătăți de preaplin, și jumătăți de nimic, în foarte multe culori și nuanțe. Același Mersault, uitîndu-se în ochii femeii alături de care stă posesiv, explică: „...la vîrsta noastră, nu mai iubeşti (...). Îţi place de cineva şi cu asta basta. Doar mai tîrziu, cînd îmbătrîneşti şi eşti neajutorat, poţi iubi. La vîrsta noastră, ţi se pare că iubeşti. Atît şi nimic mai mult”. Pentru cei care fac din iubire și credință un sport pentru bătrînețe, dar și pentru cei care fac din prostie și curaj aroganța unei vîrste crude, lucrurile vor fi întotdeauna pe jumătate făcute. Vor ști ce e iubirea fără să o aibă, nu vor ști că au fost fericiți decît atunci cînd sînt lipsiți de plăcerile lor. În rest, puse cap la cap, cele două jumătăți de preaplin – plăcerea și iubirea – dau un întreg: impresia că ai o viață, care ar putea fi foarte străină de ceea ce trebuie, dar care îți aparține. Mutatis mutandis, cele două jumătăți de nimic – renunțarea la viață și apropierea de moarte – ne amăgesc că avem ceva de negociat încă: timpul unei vieți care nu e ceea ce am fi vrut.

Tare mă tem că, de fapt, viața asta e reductibilă la jumătăți de păreri, că toate regretele și dorințele pe care le purtăm de gît fac parte din lumea lui „ți se pare că”. Cei care au păreri sînt cei cărora le-a fost frică de moarte, dar măcar au riscat ceva: să se facă de rîs, să strice amintiri, să cadă în tristețe. Cei care n-au păreri au fost cel puțin de cîteva ori idioți utili pentru alții și au rămas în urma propriei fericiri, pentru că le-a fost frică de viață. Împreună, ei sînt locuitorii unei lumi în care fiecăruia ni se dă să fim jumătatea mai bună a cuiva și în care ne alegem să fim jumătatea mai rea a altcuiva. Avea dreptate și Geo Bogza: „Ca să fii om întreg, atîtea sînt necesare... Să știi un izvor în care să-ți speli sufletul de tristețe, de oboseală și de moarte”. Dar, mai ales, să știi care sînt jumătățile tale...

Oana Șerban este lector univ. dr . la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, director executiv al CCICIF – Centrul de Cercetare a Istoriei și Circulației Ideilor Filosofice.