Trecînd în revistă titlurile cărților care conțin cuvîntul cuantic, încărcat fatalmente de magie, fizicianul Sean Carroll dă o listă a pretinselor legături dintre teoria cuantică și aspecte importante ale vieții noastre: succes cuantic, conducere cuantică, conștiință cuantică, atingere cuantică, yoga cuantică, alimentație cuantică, psihologie cuantică, minte cuantică, glorie cuantică, iertare cuantică, teologie cuantică, fericire cuantică, poezie cuantică, didactică cuantică, credință cuantică, iubire cuantică. Pentru un nefizician (ba, mi-e teamă, și pentru unii fizicieni), toate astea sună plauzibil și, oricum, incitant. Pentru cineva care cunoaște principiile, matematica, dezvoltarea și aplicațiile teoriei apărute acum o sută de ani, sînt năzbîtii la fel de mari ca ideea că Pămîntul e plat. Diferența dintre cele două cazuri ține de nivelul ignoranței științifice: să contești că Pămîntul e rotund presupune o școală elementară complet ratată, dar să nu știi ce e teoria cuantică pare scuzabil pentru imensa majoritate a oamenilor, fie ei și cu studii superioare în alte domenii decît fizica.
În 1959, chimistul și scriitorul C.P. Snow publica un articol intitulat „Cele două culturi și revoluția științifică”, în care, drept condiție pentru un intelectual, punea pe picior de egalitate cunoașterea operei lui Shakespeare și cunoașterea legii a doua a termodinamicii. Articolul voia să atragă atenția asupra rupturii dintre umaniști și un domeniu care, prin mijlocirea tehnologiei, provoca schimbări spectaculoase în societate. Azi nu stăm mai bine, dar, pentru publicul larg, s-a ajuns pesemne la egalitate: nici Shakespeare nu e citit, eventual lumea se uită la ecranizările pieselor lui și s-ar putea să-i rețină numele. Snow n-avea cum să anticipeze ascensiunea imaginii, dominația ei asupra cuvîntului, redus la onomatopee sau la emoticon, demolînd prin clipuri de cîteva zeci de secunde discursul articulat și speculînd lenea publicului, prizonier în fața unui ecran pe care se agită continuu forme și culori.
Există totuși un punct fragil în argumentația lui Snow: legea a doua a termodinamicii ne vorbește despre lumea exterioară, funcționînd implacabil, străină de temerile și speranțele noastre, în vreme ce Shakespeare forează interiorul nostru și îl face să vibreze. Contemporan cu el (s-au născut chiar în același an), Galileo Galilei efectua experimente lăsînd să se rostogolească bile pe un plan înclinat ca să le determine viteza – moment auroral pentru dezvoltarea științei, însă pînă și celui mai obtuz fizician i-ar fi greu să spună că rostogolirea bilelor e la fel de pasionantă și îl impresionează la fel de mult ca tragediile lui Shakespeare.
Mă număr printre cei care, la începutul anilor ’80, s-au dus la cinema să vadă (și încă de mai multe ori) filmul lui Andrei Tarkovski Călăuza (Stalker). L-am revăzut zilele trecute – iar impresia a fost, din nou, puternică. Fără să mă aventurez în interpretări mistice, descopăr acolo același impuls de a evada din imediat, de a depăși reflexele, orgoliile și meschinăriile vieții trăite orbește: nevoia de meta-realitate. Scriitorul (personaj jucat de Anatoli Solonițîn) spune cam așa în film: „Lumea e condusă de legi de fier și e cumplit de plictisitoare. Aceste legi nu sînt încălcate niciodată, nimic neobișnuit nu se poate întîmpla. Ce mare lucru că triunghiul ABC este egal cu triunghiul A’B’C’! Lumea era mult mai interesantă în Evul Mediu”. Într-un fel, nu pot să nu-i dau dreptate – cu deosebirea că nu cred că lumea de azi e mai puțin interesantă decît cea din Evul Mediu. Privită din unghiul ăsta, știința e dezolant de banală – pentru că metoda prin care operează este banală.
Să formulezi ipoteze, să deduci consecințele lor (bazîndu-te, eventual, pe egalitatea a două triunghiuri – acum am numi-o „congruență”), să concepi un experiment prin care să le testezi, să-l faci efectiv cu acuratețe, să compari rezultatele cu predicțiile, să păstrezi provizoriu ipotezele dacă ai nimerit-o și să le elimini dacă ai dat greș – ce poate fi mai banal, mai plictisitor? Nimic meta-real aici, nimic legat de stările tale sufletești. Numai că metoda asta, aplicată consecvent, îngropînd nenumărate idei ingenioase, chiar strălucite, a înălțat peste mormintele lor edificiul științei – și a condus la teoria cuantică pomenită la început, o teorie care pune în încurcătură intuițiile noastre comune. De asta îi fascinează pe cei care n-o cunosc corect, producînd aberațiile citate de Sean Carroll. Cu cît știința avansează și ia înfățișări tot mai exotice, cu atît proliferează și pseudoștiința – sînt legate.
Acum trei mii de ani nu era absurd să crezi că Pămîntul e plat. Acum cinci sute de ani nu era absurd să crezi în astrologie sau în alchimie. Acum două sute de ani nu era absurd să crezi în frenologie. Acum un secol nu era absurd să crezi în homeopatie. (Cazul e interesant, pentru că în urmă cu vreo patruzeci de ani s-a găsit un savant care să pretindă că apa posedă memoria unei substanțe dizolvate în ea după ce, prin diluare, nu mai conținea nici o moleculă din acea substanță. Experimentele ulterioare au dat rezultate negative.) Există azi în știință o sumedenie de idei, deocamdată perfect onorabile, care mîine se vor dovedi false – dar nu-i un lucru îngrijorător decît pentru cei obsedați de adevăruri ultime, pentru cei care nu l-au citit pe Karl Popper: teoriile științifice pot fi doar infirmate, nu și demonstrate în mod absolut. Îmi dau seama că e trist, dezamăgitor, dar astea sînt regulile plictisitoare ale științei, încrederea în ele a generat progresul tehnologic palpabil – și a adus, între altele, ecranul care ține oamenii captivi oferindu-le Metaversul, o variantă surogat, jalnică, de meta-realitate. Jalnică pentru că împiedică urmărirea unui discurs coerent și, mai ales, pentru că face invizibilul să pară vizibil. Blochează imaginația. Sabotează deopotrivă rațiunea și miza pieselor bietului Shakespeare sau a filmului lui Tarkovski.
Spre deosebire de știință, pseudoștiința e mereu ultimă, apodictică, are acces direct la absolut, nu lansează cu precauție ipoteze, nu se supune testelor – sau respinge orice rezultate negative ale testelor –, nu admite corecții, nici revizuiri. Într-un cuvînt, scurtcircuitează plicitisitoarea metodă științifică. Versiuni diferite ale ei – incompatibile, la o minimă analiză critică – stau nestingherite laolaltă, coabitează amical. E mult mai comod așa, dar în afară de comoditate, au alte două avantaje redutabile: îți dau senzația că aparții unei secte de inițiați, posesori ai adevărurilor ultime, și au în focar persoana ta, temerile și speranțele tale ignorate de știință – răspund cu elucubrații la o problemă greșit pusă: a cere științei ceea ce, prin natura ei, nu-ți poate oferi.
Nu cred că azi nevoia de meta-realitate e mai mare sau mai mică decît era acum o mie sau o sută de ani. Nici nu are sens s-o reprimi. Oricum, e imposibil. Și, presupunînd prin absurd că ar fi posibil, omul redus strict la dimensiunea lui rațională ar deveni un copil monstruos. Sîntem condamnați să fabricăm, între altele, și năzbîtii. Unele pot fi amuzante, ne înveselesc atmosfera. Sau chiar ne ajută să supraviețuim. Pe de altă parte, țicnelile pseudoștiinței au invadat nestăvilit lumea pentru că beneficiază de o rețea atotcuprinzătoare în care criteriile de judecată au dispărut odată cu orice formă de autoritate, iar forța lor de seducție e greu să fie combătută prin discursuri raționale, care presupun atenție, concentrare, și sînt obositoare pentru mințile slab antrenate. Înving de regulă lenea și flatarea ego-ului. Curiozitatea veritabilă cere efort intelectual și acceptarea faptului că universul nu ne privește nici măcar cu răceală, nu ne privește deloc, își are legile lui indiferente față de condiția noastră, ființe tînjind după meta-realitate.
De ani buni coordonez seria de știință a Editurii Humanitas. Cînd public cărți care tratează subiecte să le zicem „ezoterice”, mă aflu într-o situație paradoxală: pe de o parte, vreau să atrag cititorul vorbindu-i despre frumusețea stranie a cunoașterii științifice, despre aspectele ei contraintuitive, stîrnindu-i imaginația; pe de altă parte, mă tem de posibile deraieri ale celor care ar citi neatent, mă tem că, prezentînd știința, pot alimenta involuntar pseudoștiința, mă tem de iubirea cuantică, credința cuantică, gloria cuantică, atingerea cuantică, yoga cuantică și iertarea cuantică. (La nanocipurile din sucuri și la fluxuri cosmice nu cred că-i duce mintea pe cititorii seriei de știință, dar n-aș îndrăzni să bag mîna în foc.) Și atunci, soluția pe care am găsit-o, riscînd să fiu plictisitor – spre deosebire de cei care amestecă știința cu paranormalul sau religia –, este de a repeta ad nauseam în ce constă metoda științifică și cum funcționează ea. O alegere nu întotdeauna profitabilă financiar pentru editură, e mai lucrativ să lași în suspensie sintagme ca „particula lui Dumnezeu” și să inviți la leșinuri colective cînd pomenești de găurile negre.
Mai cred însă și că, în afară de o sănătoasă educație științifică (măcar minimă alfabetizare să fie), pentru a combate pseudoștiința, avem nevoie de cultură umanistă. În loc să ne împotmolim în conștiința cuantică, merită citit Hamlet; în loc să ne agităm în direcția psihologiei cuantice, mai bine să-l citim pe Dostoievski; în loc de poezia cuantică, să ne mulțumim cu cea a lui Rilke; pînă să ne lămurim ce-o fi mintea cuantică, să vedem ce zic Descartes și Kant. Cît despre fericirea cuantică, dacă e să-mi folosesc intuiția și cunoștințele ca s-o descîlcesc, prefer oricare alta.
Vlad Zografi este scriitor și dramaturg. Are un doctorat în fizică atomică. Ce mai recentă carte publicată: Supraviețuire (Editura Humanitas, 2021).
