Ce (nu) ne place în Grecia?

Pentru mulți dintre noi, dacă e vacanță de vară, e concediu la mare. Care mare? A noastră, a altora? Felul meu de a fi turist mă îndeamnă să caut mări diferite de aceea în care m-am tot bălăcit timp de prea multe decenii. Iar litoralul grecesc, scăldat de Mediterana, este în același timp diferit și apropiat de noi. Insula Thassos, de pildă, nu este deloc departe, e la o aruncătură de Logan… E aproape, dar nici nu prea seamănă cu plajele Mării Negre. Unora le place diferența, altora, nu. Iar alte insule grecești pot părea chiar mai exotice. Deci, ce ne place și ce nu ne place în Grecia?

Nisipul și apa

Mie îmi place în Grecia. Și cam orice îmi place mie le displace altora. Plajele, de pildă. Nu seamănă cu ale noastre… Litoralul românesc este un fel de extensie a Bărăganului care se prelinge în mare. De la Mamaia pînă la Vama Veche nu vezi alte forme de relief în afara unui sol uscat, nisipos, lins de valuri, alge și meduze. Nu tu stînci, nu tu păduri de conifere care să coboare înspre apă… Iar pînă la apă ai de-a face cu plaja, care plajă înseamnă, din nord pînă în sud, doar nisip; cel mai prețuit de români este acela care îmi place cel mai puțin, anume ăla din Mamaia, atît de fin încît vîntul care stîrnește minifurtuni sahariene ți-l îndeasă în ochi.

În Grecia, pînă și cea mai mică insulă oferă geografii de o diversitate uluitoare: spații largi, ca la Eforie, dar și (mai frecvent) golfuri stîncoase, uneori accesibile doar de pe mare. Iar pînă la apă ai de-a face cu plajele… Unele au nisip, însă este unul măcinat de natură mai grosier decît al nostru, uneori auriu ca la Costinești, dar și roșiatic sau chiar aproape negru (sol vulcanic...). Dar foarte multe plaje au pietre. Pietre șlefuite de valuri, de la bolovănei pînă la pietricele de dimensiunea unor perle. Astea nu le plac multor românași… Nu-i e bine spinării de pe cearșaf dacă nu e tolănită pe ceva moale…

Bolovănașii de pe plaje, oricît de incomozi ar fi, au de-a face și cu apa… Care nu este tulbure, mîloasă ca a noastră, fiindcă fundul mării este stîncos. E făcut din piatră. Asta înseamnă că, dacă înoți în larg, așa cum am făcut eu în Kefalonia, pe o plajă superbă din vestul insulei (Petani se numește, este ceva de vis!), poți vedea bancuri de pești trecînd pe sub tine la peste 20 de metri adâncime.

Și așa ajungem la apă. Multor românași nu le place aceea din Mediterană. E prea sărată, îi cam ustură la ochișori… Lor le place balta noastră, un fost lac în care Marea Egee a presărat, acum multe mii de ani, doar un pic din solnița sa. În Mediterana cea sărată este foarte greu să mori. Nici Jason Bourne nu a pierit în ea; săracul, rănit și inconștient, a plutit o noapte întreagă pînă l-au recuperat niște pescari; dacă scenaristul ar fi plasat acțiunea în Marea Neagră, filmul s-ar fi încheiat după doar cîteva minute. Poate doar un sinucigaș înverșunat s-ar putea îneca în Grecia, atîrnîndu-și un bolovan de gît, căci pînă și un om care nu a înotat nici măcar în cada proprie, dar știe cum să facă pluta, nu are cum să crape, Mediterana îl ține la suprafață ca pe o scîndură dusă de Siret. De aceea nici nu am văzut salvamari care să te împiedice să intri în apă de îndată ce apar ceva vălurele, așa cum din nefericire se întîmplă la noi.

Mîncarea

După o zi de plajă, ni se face foame. Tavernele grecești ne așteaptă, dar tipicul lor nu ne este chiar familiar. În primul rînd, majoritatea respectă buna regulă a meniurilor scurte: în fiecare dintre ele se gătește doar ce este specific zonei, ba chiar micro-zonei. În Thassos, de pildă, dacă mănînci în Theologos, la cîțiva kilometri în interiorul insulei, nu ai de ales decît între miel, ied sau berbecuț la proțap. Nu tu salată de icre, nici vorbă de pește… Fiindcă satul este departe de mare!

Îmi amintesc și un restaurant din Kavalla – se afla la vreo 500 de metri depărtare de port, pe o străduță care duce spre cetatea bizantină de pe culme. Am întrebat dacă au cumva și pește. Ospătarul mi-a răspuns cu severitate în glas: „Restaurantul nostru nu se află pe malul mării. Pește găsiți în tavernele de lîngă port!”. Și am mîncat acolo o musaca divină.

În tavernele de lîngă port ori de pe plajă, aceeași strategie: meniurile sînt aproape în întregime axate pe preparate din pește sau fructe de mare. Vrei o musaca? Ți se recomandă o cîrciumă aflată la cel puțin o mie de metri mai departe de litoral. Eram în Potos (tot în Thassos) într-o seară, atunci cînd cîrciumarul, care deja mă cunoștea, m-a rugat să intermediez o comunicare cam dificilă cu un grup de turiști români care nu se descurcau deloc în engleză. Am aflat că ar fi vrut ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiți și murături, dar taverna în care ne aflam, plasată chiar la buza mării, se ocupa în special cu produse de pescărie. Și, tragedie, murături nu existau… Ceva carne de porc era totuși, dar nu ceafă. Așa că s-a ajuns la un compromis: au mîncat suvlaki de porc, adică frigărui.

Apoi mesenii români m-au rugat să le traduc toată lista, ca să se lămurească în privința ofertei locale, pentru viitor… Cînd am ajuns la „caracatiță la grătar”, unii au pufnit în rîs, crezînd că e glumă, alții s-au albit la față de scîrbă. Caracatițele grecești, sărate și atîrnate la soare ca să se usuce, frăgezească și chiar fezandeze un pic, miros cam zdravăn și nu prea plăcut, iar duhoarea respectivă atrage roiuri de viespi care zboară pe lîngă meseni ca avioanele de vînătoare. E nevoie de îndrăzneală pentru a te bucura de ele. Dar chiar merită! După ce au trecut pe la jar, caracatițele nu mai miros decît a Mediterana și a grătar, iar carnea... carnea e de o frăgezime incredibilă! Nu îi trebuie decît un strop de ulei de măsline și unul de suc de lămîie.

Neînțelegerea turistico-gastronomică dintre unii români și Grecia culinară provine din nefasta tradiție a restaurantelor din țara noastră, în care, oriunde te-ai afla, poți comanda cam orice: dacă ești la Brașov, poți comanda scrumbie de Dunăre, iar dacă te afli la Mangalia, poți cere cîrnați de Pleșcoi. Clientul român prețuiește astfel libertatea sa de a alege dintr-o ofertă cît mai mare, cît mai diversă, neînțelegînd însă că este, de fapt, păcălit, deoarece acea ofertă este falsă, mincinoasă: ea nu reprezintă nicicum locul în care ia masa, zona în care se află și nici produsele specifice acelui „terroir”. El uită că singurele mese bune sînt acelea în care autenticitatea mîncării este esențială. Cît de aberant ar fi să comanzi o bouillabaisse în Strasbourg sau o varză călită alsaciană în Marsilia?!

Deseori și felurile de mîncare grecești nasc neplăceri în rîndul unor meseni români. Există mititei și la ei. Se numesc „suțukakia“ („suțuki” la singular, din turcescul „sugiuc”, care, la origine, nu însemna un produs de cofetărie, ci un cîrnat ultrauscat, echivalentul ghiudemului). Seamănă mult cu ai noștri, conțin însă mai puțină carne de porc sau chiar deloc, fiind majoritar alcătuiți din alianța vită-oaie, nu prea au bicarbonat de sodiu și de aceea sînt mai uscați, iar lor le este asociat un țațiki, adică un sos din iaurt: castravete ultra-fin tocat, ceva oregano și mentă la fel de bine mărunțite, destul de mult usturoi, sare, puțin ulei de măsline și zeamă de lămîie. Ai noștri îi vor mai pufoși și, mai ales, nu cu sos de iaurt, ci cu muștar! Ceea ce pentru greci este ceva la fel de revoltător ca ananasul pe pizza pentru italieni.

Ar mai fi salata de vinete… O cunoaștem bine pe a noastră, fin tocată, ca un piure, uneori îmbogățită cu maioneză (ceea ce ar fi un sacrilegiu pentru bucătarii eleni!). Eu am mîncat în Grecia un alt fel de salată de vinete: fructele (da, vinetele sînt fructe!) au fost puse pe jar, ba chiar pe flacără directă, fără intermedierea vreunei table. Astfel pielea s-a carbonizat, poate și un pic din stratul de pulpă a fost ars, dar miezu’... dar miezul a căpătat o aromă afumată uluitoare. Apoi acest miez a fost tocat mare, ca din satîr (dacă ne gîndim la carne). Așa încît în farfurie nu aveam o magmă, o pastă de vinete doar tartinabilă, un piure, ci niște șuvițe de miez, de carne vegetală care puteau fi luate cu furculița. Peste ele, doar cel mai bun ulei de măsline pe care l-am gustat vreodată, nefiltrat, tulbure ca Marea Neagră la mal, după furtună. Și, în loc de ceapa noastră cam banală, usturoi! A fost o epifanie. Ospătarul mi-a recomandat să nu pun feta peste acea salată, să gust brînza separat. A avut dreptate. De asemenea, salata lor de vinete nu se servește rece, scoasă din frigider. Trebuie să fie la temperatura terasei la care mîncați. Contează și treaba asta. La fel precum contează și un obicei culinar grecesc care nu îmi place: roșiile pentru salată sînt aproape înghețate bocnă, scoase în ultima clipă din frigider, ceea ce nu le face deloc bine.

Oamenii

Grecii sînt gazde primitoare, politicoase. Spre deosebire de noi, au și un know-how al relației cu vizitatorii, căci turismul lor a crescut imens în ultimii 40 de ani, exact în perioada în care al nostru s-a prăpădit, adică ei au acum mult mai multă experiență în acest domeniu. Uneori însă pot părea cumva aroganți. Încercați, de pildă, greșeala de a comanda o sticlă de Mavrodafni (vin ultra-dulce) la un platou de fructe de mare. Ospătarul se va uita urît la dumneavoastră, apoi vă va spune că este o alegere nepotrivită. Dacă veți persevera, vă va zice că un vin dulce nu merge cu pescăriile, că este o combinație chiar sinistră. Dacă totuși vă încăpățînați și tot Mavrodafni vreți, vi-l va aduce și cu sictir va deschide sticla. Într-un restaurant din Dobrogea, dacă sînteți masochiști și doriți o Grasă de Cotnari alături de niște hamsii prăjite, chelnerul vă va servi cu un zîmbet larg pe buze. Eu prefer severitatea corectă a grecilor.

Oamenii de pe plajele grecești sînt însă de multe feluri. Puțini sînt greci.  Concentrația salină a Mediteranei nu se mărește, crește însă vertiginos cea a turiștilor români de pe malurile sale. În ciuda nemulțumirilor mai sus pomenite. Creștere nu întotdeauna fericită. Dacă Thassos a ajuns deja o colonie văratică românească, nici alte insule nu au scăpat de migratorii nord-dunăreni, iar întîlnirile cu ei nu sînt întotdeauna unele fericite. Un bun prieten mi-a scris cîteva impresii din recenta sa vacanță în Creta. După trei zile liniștite de bronzaj și îmbăiere, a auzit pe plajă dulcele nostru grai: „Aici, Ionele! Aici e bine! Adu șezlongurile!”. Amicul meu, cu spaimă în suflet, aștepta inevitabilul românesc: manelele la mobil… Nu. Nu au pus manele. Însă, după doar cîteva minute, limba noastră strămoșească și-a arătat diversitatea stilistică și forța falică („Limba noastră-i o comoară / În adîncuri înfundată, / Un șirag de piatră rară, / Pe plajă revărsată”).

– Ionele, ce p...a mea are șezlongul ăsta?

– Nu știu, mă… P…a mea, o fi stricat…

– Vorbește în p…a mea cu ăla de la bar, care ți l-a dat!

Un astfel de discurs are meritul de a ne aminti, în vacanță, de unde am plecat și unde ne vom întoarce.

Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat, printre altele, Stufat ori estouffade? Sau Există bucătărie românească? (Humanitas, 2008) și Alfabetul Bucatelor – Povestiri cu miez gustos cuprinzînd rețete românești reinventate sau de la străini împrumutate (Humanitas, 2023).