Intri în clasă și le dai elevilor tăi, din cînd în cînd, un exercițiu: să completeze versul unei poezii a lui Bogdan Iancu, „Dragostea e...”. Faci asta cînd înțelegi că deodată ei au trecut în alt teritoriu, căzuți cum par de pe altă planetă, căci s-au îndrăgostit. Ce te faci cu această neliniște?! Le oferi un umăr de sprijin și un volum de poezie, Fata din lift. Inima de cretă străpunsă de o săgeată nu a rămas desenată pe tablă. În vacanță a fost ștearsă cu o cîrpă udă și lăsată să se scurgă într-o găleată de plastic, roșie, uitată într-un colț, pînă în septembrie, cînd revenim la școală. Deci...
Dragostea e atunci cînd îi vezi pe cei de la a șasea încercînd, cu cîntecul Adei Milea în urechi, să înțeleagă cum stă treaba cu „subterana stăpîna” a lui Don Quijote – era Dulcineea frumoasă, era voluptuoasă?! Nu, nu era fermecată! Era transpirată. Și cum de s-a îndrăgostit de ea cavalerul?! S-a îndrăgostit, pentru că era orb, așa e cînd iubești. Totul se petrece în închipuire, le spui, iar ei te ascultă cu gura căscată. Sînt prea mici. Pentru ei, dragostea e un minut de lectură.
Tot ei îți lasă în pauză, pe catedră, un bilet găsit într-o bancă. L-a scris cineva și nu recunoaște, că-i e rușine: „O iubec pe Flori” scrie acolo, în bilet, „iubec”, fără „s”. Tu știi și cine e Flori. Știi și cine mănîncă litere cînd scrie, dar nu dezvălui identitatea autorului. Le spui că e frumos să-ți exprimi sentimentele, e firesc. „Mama îi zice lu’ tata iubi și el îi zice la fel!”, primești pe neașteptate mărturisirea unui puști care rîde cu gura pînă la urechi. Foarte bine, răspunzi, părinții se iubesc și copiii sînt fericiți.
Dragostea e atunci cînd băieții de la a șaptea s-au certat în clasă. Și-au spus cuvinte rele și s-au împuns din priviri, deși pînă atunci fuseseră prieteni. N-a fost greu să-ți dai seama că despre o fată e vorba, o plac amîndoi, iar ea e nehotărîtă. Ceilalți rîd, neștiind de fapt de partea cărui cavaler să treacă. Și nu e fata de vină. Nu e nimeni de vină. Hai să vorbim fără patimă, le propui, dar ei nu acceptă negocierea – e la mijloc onoarea, trebuie apărată. Noroc că vine vacanța, timp să se se îndrăgostească din nou, fiecare de altcineva.
Dragostea e atunci cînd te prefaci că nu vezi cum se țin de mînă elevii din prima bancă. Lui îi reușește o atingere a obrajilor ei încă rotunzi, de copil. Faci în treacăt observația că, dacă nu-i atent, Alin o să o dea jos din bancă pe Alina. Nu e cazul să spui mai mult, că nu vrei să spulberi farmecul. Joci cartea discreției și, oricum, cine să stea să te-asculte cînd afară e soare și a înflorit la geam liliacul? În pauză, îi vezi părăsind clasa împreună, filiformi, singuri într-o mulțime, trăind un sentiment necunoscut încă celorlalți. Sînt primii din clasă care s-au îndrăgostit. Rîsul ironic al invidiei nu-i atinge.
Au paisprezece ani, vor da în curînd examen, îți spune ușor îngrijorat tatăl ei – tatăl fetei ți-a fost coleg. E dezarmat, nu-i convine, însă nu poate face nimic. Îi vede zilnic din autobuz, mergînd pe trotuar, ținîndu-se de mînă. Îți dai seama, ce rușine, ce zice lumea! Fata nu-l mai ascultă, iar lui, fiindcă îi e tată, îi vine să coboare și să-i despartă pe loc. E dificil să accepți discuția despre viața de cuplu la vîrsta lor, sînt adolescenți. Tocmai de aceea, îi spun tatălui, tocmai de aceea trebuie discutat. Nu de pe poziții de forță. Dar cum?! Simplu, reamintindu-ți cum a fost, pentru tine, prima neliniște, așa îi zice Proust iubirii, neliniște. Cîte răspunsuri nu dă literatura?!
Dragostea e atunci cînd îi vezi pe cei de la a IX-a dornici să afle de ce n-a ajuns la Julieta mesajul lui Romeo, de ce n-au putut vorbi despre ceea ce simt. Ce fel de sentimente sînt astea, dacă sînt ținute-n ascuns? Sînt cei doi tineri din Verona pedepsiți pentru dragostea lor? Are cineva nelămurirea asta: nu erau oare prea tineri pentru o căsătorie? Sigur că erau tineri și trăiau fiorii iubirii înainte să fi întîlnit iubirea, o anticipau – hai să citim, le propui, și ei sînt de acord, capitolul „Iubirea” de la G. Liiceanu, din volumul Impudoare, text greu, citim împreună.
Vă uitați la secvențe din Poveste din Cartierul de Vest, musical-ul, traduceți și versurile cîntecelor. Nu există, îi avertizezi, o istorie a iubirii fericite, literatura are cearcănul ei de tristețe. „Urma sîngelui tău pe zăpadă”, nuvela lui G.G. Márquez, e textul ideal cînd vrei să le explici unor adolescenți că poți fi fermecat de cineva fără să-l iubești. Nu-l cunoști încă bine pe omul de care te-ai îndrăgostit și presimți că o să spună, la despărțire, că tu meriți mai mult.
Dragostea e atunci, îți spune Denisa, cînd ai șaisprezece ani și citești biletul doamnei T. încercînd să înțelegi de ce gelozia nu e o metodă infailibilă, nu poți, făcînd gelos pe cineva, să-l faci să te iubească.
Dragostea e atunci cînd una dintre fete vrea să-ți spună ceva, îi place să facă parte din proiect, un concurs de lectură, însă îi va fi greu, fiindcă, fără să știi, tu ai adus împreună, în aceeași echipă, băiatul fermecător și două fete importante pentru el, „fosta” și actuala iubită. Ea este „fosta”. O să schimbi echipa, îi spui imediat, dar ea nu te lasă să faci asta: se va descurca, va rezista tensiunii, sînt deja mari, sînt civilizați. S-a împăcat cu situația, și dragostea e atunci cînd – tu știi deja – mai presus de tine îl așezi pe celălalt, căruia îi dăruiești, poate ridicol, și libertatea de a fi fericit alături de altcineva.
Dragostea e atunci cînd ea îți aduce copiii la școală, să le fii și lor dirigintă – e deja mamă a trei copii – și îți spune, după douăzeci de ani, că s-a măritat cu un coleg, un băiat nu foarte cuminte, chiulea și îți făcea nervi, mai ridicai vocea la el și chiar l-ai dat afară o dată, nu învăța nimic, nu-și făcea temele, era tipul de tînăr recalcitrant. Dar ei îi era drag, îi aducea flori rupte de prin grădini și-i cînta serenade sub geam, la bloc, pînă ieșeau vecinii să facă scandal. Drag i-a fost de atunci și drag îi este pînă astăzi, cînd moartea nu i-a despărțit, dimpotrivă, i-a unit și mai tare. Uite, îți spune, băiatul cel mare îi seamănă.
Îi rogi pe toți să scrie cîteva rînduri despre ce este dragostea, iar ei sînt de acord. Primii sînt specialiști la 12-13 ani și preferă anonimatul:
„Dragostea e atunci cînd vezi acea persoană pe holurile școlii sau pe cealaltă parte a străzii și te cuprinde un zîmbet pe dinăuntru.”
„Unii cred că este o pierdere de timp, iar alții că e ceva important.”
„Dragostea este atunci cînd începi să te gîndești la o persoană și zîmbești fără să îți dai seama. Cînd el sau ea suferă și suferi și tu de la distanță și în tăcere.”
„Iubirea este atunci cînd cel drag te face să rîzi într-o zi rea, atunci cînd îți șoptește la ureche: Prinde-mă!, iar tu îl alergi prin tot cartierul, apoi rîzi în hohote, pentru că femeile de pe bancă se uită lung la voi.”
„Dragostea-i atunci cînd ești gelos că stă cu altcineva. Sau cînd îi dă alt coleg temele sau o lasă să copieze la un test.”
„Sinceră să fiu, nu am simțit niciodată dragostea aia siropoasă. Nici nu vreau să o simt.”
„Dragostea este ceva ce nu poate fi descris, un sentiment indescifrabil. E ca un lacăt fără cheie, un lacăt ce nu poate fi deschis.”
„Dragostea este cînd o fată și un băiat se întîlnesc, se mai cunosc, merg acasă unul la altul și pe viitor se căsătoresc.”
La 16-17 ani, poți privi înapoi, spre vîrsta primelor iubiri, sau poți trăi „mergînd pe valuri, în picioare”, ca în poezia lui Nichita Stănescu, pregătit să iubești cînd va veni vremea:
„În clasele de gimnaziu, dragostea nu exista pentru mine. Îmi aduc aminte că un coleg mă plăcea. Îmi dădea mereu mesaje, să mă întrebe ce teme avem. De 1 Martie, acest băiat a venit la banca mea cu o sacoșică de cadou și m-a luat în brațe (asta se întîmpla în clasa a VI-a). Îmi adusese un parfum arăbesc, știa că îmi plac parfumurile astea, și o brățărică sfințită. Eu m-am simțit prost, fiindcă doar mie îmi dăduse ceva, celelalte fete nu au primit nimic de la el, nici un mărțișor. Norocul meu a fost că a venit pandemia și s-a liniștit.”
„Dragostea e atunci cînd păstrezi florile de la el, chiar dacă s-au trecut. În ochii tăi, florile au aceeași frumusețe orbitoare din ziua cînd le-ai primit.”
„Dragostea este atunci cînd te vezi zece minute cu el, dar ai putea povesti ore întregi despre întîlnirea asta.”
„Dragostea e atunci cînd te rogi de colega de bancă să iasă cu tine pe coridor, doar cît să îl vezi.”
„De cînd am cunoscut-o, viața mea s-a schimbat. Am început să vorbim, să ne apropiem, și așa am devenit prieteni foarte buni în mai puțin de două săptămîni. După vreo lună și jumătate, i-am trimist un videoclip cu inimi din diferite obiecte: căști, cozile a două pisici, lucruri din astea. A fost o mare greșeală. După aceea, n-am mai simțit absolut nimic. Dar acum, din clasa a X-a, flacăra a reapărut, mai puternică decît în clasa a IX-a.”
„știi ce e ciudat? / că atunci cînd îți cuprind palma, / mîinile mele nu se ating de ea
de parcă ceva le-ar bloca. / privesc de la o fereastră / spre coroana celor nouă copaci
prin care îmi aud foșnind întrebările. / frunzele lor ca o aură neagră / absorb culorile apusului și cerul, / o aură înainte de migrenă. / doar atunci cînd se va întuneca / pești micuți și meduze mute / plutind prin ceață mă zăresc / și prind a mă iubi pe mine / ca să se salveze la înec.”
(Denisa Apostol)
Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău. A fost distinsă cu titlul de profesor MERITO 2018, în cadrul unui proiect de recunoaștere a excelenței în educație.