Cealaltă față a noastră. Aia mai urîtă

Auziți, pe voi nu vă enervează cînd vedeți la televizor lucruri pe care le-ați văzut cu o zi înainte pe Facebook? Cățeluși care fac surfing, magnoliile care își fac de cap prin București, politicieni care își dau cu presupusul pe varii teme, pe care au sau nu… come si dice?… autoritate epistemică.

Asistăm, de ceva ani deja, la o schimbare a balanței de putere dintre presa deja numită „tradițională” (în engleză îi zice încă și mai nostalgic – „legacy media” –, un soi de moștenire din bătrîni, cum ar veni) și rețelele sociale.

La noi, lucrurile au început să se vadă cînd, în 2017, în toiul protestelor de stradă față de ordonanțele anticorupție, autoritățile vremii au organizat la Ministerul Justiției o întîlnire „cu reprezentanții străzii” la care nu au permis prezența camerelor televiziunilor (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/legea-gratierii/fara-acces-pentru-presa-la-dezbaterea-despre-gratiere-organizata-de-ministerul-justitiei 658188?fbclid=IwAR1GZUg7kjX2kMmWBsyrXrYNwqMxps4qWzyUWAHsFHCtzEwtdwoHloF-Q6E).

Sala era prea mică (după buget, coane Fănică...). Cu toate acestea, întîlnirea a fost transmisă live pe Facebook, pentru că „strada” avea telefoane mobile și iubire de transparență. A fost primul moment în istoria mass-media din România cînd rețelele sociale au spart hegemonia televiziunilor, dovedind că s-ar putea trăi și fără ele.

În 2019, singura dezbatere din alegerile prezidențiale a fost organizată de un post de radio, dar difuzată online (https://www.youtube.com/watch?v=obKrM5rC5zA).

Violențele forțelor de ordine din 10 august 2018 au fost, de asemenea, transmise live de pe telefoanele mobile. Și tot live ne sînt transmise și incidentele din Parlament sau de oriunde în care sînt implicați virtuozi ai telefoanelor precum Diana Șoșoacă.

Asistăm, cum ziceam, la o schimbare de paradigmă. Revenim la un mod de transmitere narativă, fragmentară, dar – hei, ce contează? – imediată, cu puternică implicare emoțională, cu amprentă personală, cu accente dramatice și, cel mai adesea, cu componentă vizuală. Revenim la un mod ancestral de a ne transmite cunoștințele: narațiunea orală. Povestea. Zvonul. Saga. Punem în plus (Heil Techno!) imaginea. Pixelii. Închidem Paranteza Gutenberg (termenul îi aparține danezului Lars Ole Sauerberg), cei 500 de ani în care informația a fost mediată de textul scris și tipărit, cel care a permis răspîndirea cunoașterii. Intrăm în ceea ce a fost denumită perioada post-tipăritură, mai apropiată ca mecanisme de culturile orale dintru începuturile omenirii, în care cunoașterea se propagă intracomunitar, de la om la om, precum boala. De aceea ne simțim, probabil, confortabil cu metafora informației „viralizate” – tot precum molima.

Unde se mai regăsesc mijloacele de informare în masă în acest schimb „de la om la om”? Mai avem oare nevoie de entități intermediare care să culeagă informația pentru noi și în numele nostru și să o răspîndească în masele care sîntem? (În holul BBC se află statuia unui semănător care aruncă, cu un gest larg al brațului, sămînța. În engleză, termenul care desemnează aruncarea semințelor în semănătură este „to broadcast”. Așa le-a rămas numele și radiodifuzorilor).

Din ce în ce mai mulți oameni declară, cu oarecare mîndrie, că „nu mai urmăresc presa”, referindu-se la cea tradițională. Știrile sînt murdare, sînt angoasante, sînt cutremurătoare. Te pot afecta emoțional. Îți mănîncă timp. Îți smintesc copiii. Așa că mai bine se refugiază în propriul cocon de confort, cu diete informaționale bine curatoriate. Informații care ajung la ei pe canalele platformelor sociale, una mai simplificatoare ca cealaltă.

Facebook ne-a servit inițial „snipets” – un produs format dintr-un titlu, o fotografie ilustrativă de dimensiunea unui timbru și probabil două rînduri de text, lipite de un link activ către sursa inițială. Ni le-a luat apoi și pe acelea, cînd publicațiile „tradiționale” au cerut bani pe munca jurnaliștilor lor. Pentru că – surpriză! – utilizatorul de Facebook a început să se mulțumească doar cu „aperitivul”, fără a se mai duce pe articolul integral, să vadă ce și cum.

Publicațiile au pierdut traficul, în timp ce platformele sociale au cîștigat partea leului din fondurile de publicitate comercială și politică. A venit apoi Instagramul, în care o fotografie făcea literalmente cît o mie de cuvinte. A apărut apoi TikTok, care, în afara multiplelor sale probleme legate de control politic și lipsa de standarde etice, a dat dezlegare la butoane unor mase de creatori de conținut de 30 de secunde.

Ce vedem, de regulă,  în aceste 30 de secunde? „Snipets” de viață personală, uneori de o banalitate înduioșătoare, provocări puerile, dar nu neapărat, prin aceasta, inocente, frumuseți ale naturii, rant-uri, perorații și diatribe, eforturi eroice ale unor publicații serioase de a fi în contact cu generațiile fără obiceiurile „tradiționale” de lectură sau consum mediatic. Tipul acesta de conținut are o atractivitate deosebită pentru că servește unor condiționări antropologice, ba chiar cognitive foarte puternice: oamenii vor să afle despre alți oameni, oamenii vor să afle „povestea”, să descopere o relație de cauzalitate care să le explice lumea, vor să fie cu semenii lor.

În România, domeniul online (cu platforme sociale cu tot) a devenit de ceva timp principala sursă de informație, cu peste 70% din populație luîndu-și știrile de acolo. În același timp, încrederea în știri, în general, este jos și din ce în ce mai jos – 32% (https://reutersinstitute.politics.ox.ac.uk/digital-news-report/2023/romania).

Nici măcar încrederea în „știrile mele”, cele pe care le preferăm, nu urcă mai sus de 36%. De altfel, considerăm că rețelele sociale sînt principala sursă de dezinformare (https://www.unesco.org/sites/default/files/medias/fichiers/2023/11/unesco_ipsos_survey.pdf).

Altfel, le practicăm cu entuziasm: peste nouă milioane de utilizatori de Facebook, aproape tot pe atîția de TikTok și peste 13 milioane de youtube-eri petrec peste cinci ore pe zi cu ochii în ecrane (https://datareportal.com/reports/digital-2024-romania).

Ce spune asta despre noi? Că utilizăm media – tradiționale sau nu – ca mijloc de socializare și divertisment, mai degrabă decît ca sursă de informație pentru deciziile noastre de viață, că sîntem mai degrabă dezinteresați de formele agregate de socializare, bazate pe interes comun articulat și codificat în ceea ce numeam, cu oarece mîndrie, pînă acum ceva timp „interes public”, că sîntem mai degrabă hedoniști, dar și fataliști, un soi de ciobănași mioritici mai pe roz.

De aceea mă scoate din minți să văd în mass-media profesioniste conținutul conturilor mele de pe mediile sociale, ba și cu o zi întîrziere. Pentru că văd, de fapt, o depunere a armelor, o renunțare la mecanismele gîndirii critice în fața preferințelor. Văd o capitulare a jurnaliștilor, o abdicare de la ceea ce îi făcea puternici și importanți și necesari social: accesul preferențial la anumite surse, capacitatea de a pune în context și de a transforma aceste date și informații în cunoaștere. În beneficiul nostru și, dacă jurnalismul e bine făcut, spre disconfortul nostru, al acestora care preferăm mediile sociale, pentru că ne seamănă și ne distrează și asupra cărora am avea, de fapt, putere: cu un share, cu un like, cu un post, cu un close.

Ioana Avădani este președinte al boardului Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI).