Chipul invizibil al Rebeliunii

Trecutul are categoriile lui de invizibili, ascunși în spatele rutinei care nu lasă urme. Săracii, femeile, copiii, străinii trec pe drumurile vieții ca niște necuvîntătoare fără să se știe cum au trăit, cine au fost și cum s-au acomodat cu timpurile istoriei. Ies uneori din spatele cortinei, împinși de un eveniment, și apar în prim-plan, pentru a-și marca, în grup, existența. Dar nu despre ei aș vrea să vorbesc aici, ci despre anonimii invizibili care sînt o prezență constantă în sursele vremii din cauza potențialului pericol reprezentat de poveștile colportate odată cu călătoriile lor prin comunitățile rurale și urbane. Așadar, m-au fascinat întotdeauna referirile insistente ale puterilor politice (și aici mă voi opri asupra evenimentelor din jurul anului 1800), indiferent de natura lor, la grupurile anonime din spatele revoltelor și nemulțumirilor colective. Indivizi fără nume și chipuri se insinuează în comunități, stîrnind temere și panică prin zvonurile lăsate ici și colo, prin poveștile fabuloase rostogolite la cîrciumă, prin bîrfe cu picioare scurte. Etichetați drept „turburători”, „amestecători de lucruri”, „mozaviri”, ei, anonimii, sînt urmăriți, amenințați, supravegheați, dar niciodată prinși pentru că reușesc să se materializeze în spirite călătoare care aleargă prea repede pentru a li se ghici chipurile. De pildă, la 16 iunie 1809, spionii administrației ruse din Valahia scriu îngrijorați următoarele: „Locuitorii din Caracal (precum ni se scrie osebit) au ajuns la atîta deznădăjduire, cari cu toții au strigat în glas mare, că de nu li se va face vreo mîngîiere de ocrotire, siliți sînt de a face rebelion”. Supușii anonimi, care pînă mai ieri plătiseră birurile fără să cîrtească, se revoltă acum, cerînd respectarea contractului social, necesar în buna funcționare a unei societăți. Ideea de rebelion este răspîndită de numeroșii străini care călătoresc cu treburi și fără de treburi pe drumurile Valahiei, ducînd cu ei duhul din lampa răzvrătirii. Cîțiva ani mai devreme (1803), cînd o satiră anonimă fusese aruncată în curtea Mitropoliei din Iași,  acuzîndu-l pe vodă că oferă dregătoriile cîtorva favoriți, caracterizați drept „lupi nesătui”, anchetatorii îi acuzau pe „netrebnicii tulburători” că „au agiuns întru atît de mare nesimțire dobitocească, încît fac pomenire de un cuget a nesupunerii franțuzești, cutezînd a zice și către stăpînire cuvinte de îngrozire”.

De altminteri, străinii sînt mai totdeauna blamați pentru „amestecarea lucrurilor”, răspîndirea de zvonuri și povești neverosimile, capabile să instige la nesupunere, să tulbure apele, să creeze nemulțumire: „niște oameni, de multe feluri de stări, care înconjurîndu-se încoace și încolo, aici înăuntru politiei , risipesc, la auzul oamenilor, unele vorbe cu totul neînființate și mincinoase”, se scrie la 27 august 1806. Marele spătar primește poruncă să strige la răspîntii că cine va mai scoate „din gura sa cuvînt de turburare” să fie bătut la fața locului, spre a fi pildă și altora. Vorbele fără măsură, prevestitoare de teamă și panică în rîndul supușilor, s-au tot repetat, obligînd administrația să revină și să trimită iarăși porunci strașnice ca oamenii să nu mai caște gura la flecărelile fără rost spuse pe la cafenele, cîrciumi sau pe la tîrguri și bîlciuri. Se emit „porunci strașnice de obște către toți locuitorii raialei, ca să contineze a mai grăi între dînșii feliu de bîrfiri, ațîțînd, unul de la altul, spaima între ei”. Poruncile au fost strigate de stegarii agiești pe ulițe, vestind supușilor că vor fi pedepsiți dacă vor repeta, pe mai departe, poveștile altora. O poruncă asemănătoare se trimite și consulatelor, cerîndu-se înfrînarea supușilor străini, acești „amestecători de lucruri”, grabnici să stîrnească mușaverele. De cum vin „de pe afară”, „fără sfială”, străinii încep a istorisi lucruri „neînființate” și „necunoscute”. Consulilor li se cere să vegheze ca supușii lor „să nu mai isvodească vorbe mincinoase, nici a mai grăi de lucruri care nu este treaba lor”.

Administrația se îngrijorează și doi ani mai tîrziu (20 septembrie 1808), cînd „unii fără de minte, iubitori de turburări și răzvrătiri” seamănă zîzanie prin satele de pe linia Dunării, speriindu-i pe oameni cu primejdia războiului. Rușii și turcii se tatonează reciproc în tratative de pace eșuate, iar spionii anonimi cutreieră satele, îndemînînd la fugă și nesupunere. „Toate sînt bîrfe mincinoase și neadevărate”, scrie Divanul de la București; „căutați-vă de lucru pămîntului”, cer ispravnicii.

Spre depistarea „turburătorilor”, puterea politică instituie regulat iscoditori care „să cerceteze în toată vremea cafenelele, tractirurile și alte asemenea locuri unde este adunare de multe feluri de oameni”. Casa privegherii din București alocă 600 de taleri pentru recrutarea de spioni, vrednici să cerceteze, fără să fie simțiți, turburătorii spiritelor de prin cîrciumi, hanuri, și cafenele (1 aprilie 1820). La rîndul lor, consulatele plătesc spioni care să se amestece în vorbe cu raialele nemulțumite, să presare ici și colo zîzanie, mozavirie și rebeliune. Şi unii, și alții își fac treaba cu brio, fără să aibă nevoie de chipuri sau notorietate, astfel că în iarna lui 1821 spaima se lățise atît de tare că locuitorii se temeau și de umbrele nopții. Din nou, administrația valahă scrie că starea de temere fusese creată de „cei nărăviți în cuvinte deșarte”, născocitori de „lucruri cu totul neînființate” și aruncate „norodului cel prost și lesne a crede orice”. Marele agă este trimis pe ulițele orașului București cu misiunea de a explica oamenilor că „tot ce au auzit de la unii, de la alții sînt minciuni”. „Plăsmuirile” se strecuraseră cu dibăcie, stîrnind frica și gonind oamenii afară din cetate. Dar invizibilul chip al plăsmuitorilor de zvonuri și alte născociri producătoare de temeri și neliniști n-a dispărut nici atunci cînd identitatea de hîrtie, impusă de răvașe și pașapoarte, ar fi putut să limiteze „unirile necuviincioase” ale străinilor veniți cu poveștile lor să instige norodului.

Din cînd în cînd, „duhul nesupunerii” ia chipul vreunui amărît care și-a dat în vileag identitatea prin cine știe ce vorbe suspecte strecurate mulțimii bănuitoare. Un Anghel holteiul din Tătărani, județul Teleorman, este arestat în primăvară lui 1807, acuzat că poartă vorbe fără rost prin satele de pe Dunăre. Ştiind turcește și sîrbește, Anghel intră în slujba ordiei otomane, dar și în slujba boierilor ispravnici, purtînd corespondența de-a lungul cîmpiilor valahe. Fudul de norocul ce dăduse peste el, Anghel se oprește, de multe ori, prin sate și le povestește oamenilor vrute și nevrute, arătîndu-le, spre susținere, cărțile cu pecețile grele domnești sau otomanicești.  Cinci ani de zile a jucat cînd cu turcii, cînd cu valahii, dezvăluind ceea ce nu trebuia să dezvăluie, dînd porunci cînd trebuia doar să îndeplinească ordine. Poposind, într-una din zile, la o moară de prin Mavrodin, s-a apucat să se laude cum de le știe pe toate, că l-a slujit o vreme pe seraschirul Suliman, că i-a purtat pe neferii turcești pe potecile Zimnicei, că a fost călăuza unui bulucbașa și l-a dus prin satele Olteniei, că întovărășindu-se cu cîțiva turci au umblat pe ici, pe colo, răspîndind zvonul că la Ruși (Ruse, azi în Bulgaria) s-ar afla „pedestrași de ostași și călărime”. Prins, holteiul se jură că va servi „țării cu dreptate” de va fi iertat. Dar judecătorii îl bănuiesc de spion și-l trimit la ocnă cu argumentarea că „pămîntean fiind nu trebuia să slujească turcilor”. Săracul Anghel este victima propriei fanfaronade, dar și a unui context politic inflamant, cu rușii ajunși stăpîni peste țările române. De teama răzvrătirilor, administrația rusă trimite iscoade peste tot în țară să-i descopere pe cei care cîrtesc, îndeamnă la nesupunere sau se dau drept ceea ce nu sînt pentru a aduna informații. Repede, de prin diferitele colțuri ale țării încep să fie adunați „spionii” ce pînă mai ieri se ascunseseră sub anonimatul grupului. De la Ploiești este ridicat unul Niță Ion Stoica Savianul (20 octombrie 1809) cu „prepunere de spion”, deși nu se știe prea bine pentru cine anume spiona; francezul Lenoir se află dat în consemn, spion care umblă brambura, cînd pe la Iași, cînd pe la Sibiu, cînd pe la București. Porunca, din 11 iulie 1809, sună așa: „să se caute în toate părțile și găsindu-se, să se trimiță la București”; pentru Tache bimbașa se demarează o anchetă cu scopul de a identifica pe unde a umblat, cu cine s-a amestecat și ce pagube produsese locuitorilor, înșelîndu-i că ar fi cînd cu turcii, cînd cu rușii, cînd cu boierii de la București. Spaima administrației ruse de duhul nesupunerii crește atît de mult că oricine putea fi suspectat, peste noapte, de spion dacă nu-și justifica prezența prin acte de identitate. „Se vor socoti spioni” toți cei care-și vor părăsi satele „fără bileturi de călătorie”, hotăra vicepreședintele Divanului, generalul Engelhard, la 20 martie 1810. Unii au fost arestați, alții expulzați, sub nume de străini, de spioni, de dezertori, de iscoade. Chipul invizibil al rebeliunii se insinuează însă rapid, odată cu Napoleon, și cuprindea tăcut Balcanii, îndemnînd la nesupunere franțuzească.

Constanța Vintilă este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Ultima carte publicată: Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830, ediție revăzută și adăugită, Humanitas, 2023.