Cînd filosofii reglementează naturalul

Natura a fost dintotdeauna un obiect de studiu pentru omul curios. Naturalul, însă, este inventat în secolul al XVII-lea și reglementat prin intervenția filosofilor. A filosofilor care își revendică capacitatea – sau poate expertiza – de a distinge și delimita domeniul „naturalului” de „supranatural” și „miraculos”. Îi găsim portretizați de Francis Bacon, în Noua Atlantidă. Bacon își imaginează o instituție a cunoscătorilor, o societate responsabilă cu producerea, administrarea și transmiterea cunoașterii pe care o numește Casa lui Solomon. Scopul Casei lui Solomon este „cunoașterea cauzelor și a mișcărilor nevăzute ale lucrurilor și lărgirea granițelor stăpînirii omenești, cu scopul îndeplinirii tuturor lucrurilor posibile” (Francis Bacon, Noua Atlantidă, traducere și studiu introductiv de Dana Jalobeanu, Editura Nemira, p. 141).

Personajele pe care Bacon le plasează în această Casă a lui Solomon dețin un tip special de cunoaștere: sînt capabile să distingă între miracolele divine, lucrările naturii și artă, iluzie, impostură.

Citind Noua Atlantidă, nu poți să nu te întrebi cum a ajuns Bacon la o asemenea caracterizare a filosofului ca legiuitor al granițelor dintre diferitele tipuri de ființare: divină, naturală, artificială și demonică. E o poveste pe care mulți istorici au încercat să o spună și pe care am să o rezum și eu, pe scurt. O variantă a poveștii o găsiți în cartea lui Amos Funkenstein, Teologie și imaginație științifică (Humanitas, 1996). El spune că pe la sfîrșitul Evului Mediu apare un nou tip de reflecție asupra divinului, ajunsă în mîna unor „teologi seculari” (adică a unor universitari care rămîn în facultățile de „arte” și nu ajung în cea de teologie). Un fel de experți în Dumnezeu, văzut dinspre și în lucrările sale; ei discută despre Creație așa cum un critic de artă găsește în tablourile pe care le privește „semne” ale intenției și personalității artistului. Intenția teologilor seculari este să-l descopere pe Dumnezeu în Natură, să numească, de pildă, modurile în care acțiunea divinului s-ar putea produce (și s-ar putea vedea) în lume. Așa ajunge să se impună în limbajul filosofiei o distincție importantă: cea între „puterea absolută” și „puterea rînduită” a lui Dumnezeu (povestea spusă a fost propusă de Francis Oakley într-o serie de articole).

Puterea absolută denumește creația și miracolul, gesturi prin care Dumnezeu intervine direct în Natură. Puterea rînduită denumește un întreg domeniu al acțiunii care se desfășoară fără intervenția divină directă, așa cum a fost lăsat de la începuturi. Așa se instituie între Dumnezeu și lume domeniul naturalului: o zonă în care Dumnezeu nu intervine în mod direct, unde lucrurile sînt lăsate în pace să se desfășoare „de la sine”. În această zonă a naturalului, unele fenomene au loc mereu în același fel, altele suferă variații datorate întîmplării. Păsări fără aripi sau viței cu două capete sînt tot atîtea exemple de natural deviant, de monstruos. Există însă și variații ale naturalului datorate intervenției directe care nu vine de la Dumnezeu, ci de la om. Omul care intervine în ordinea naturalului, încercînd să creeze noi specii de plante sau animale, culori sau sunete. Acesta este domeniul artificialului (al artefactului, fabricat de om). Supranatural, natural, monstruos și artificial: iată împărțirea premodernă a ordinii creației, căreia în corespund tot atîtea „științe” și specializări: teologie, filosofie naturală și magie.

În secolul al XVII-lea, însă, filosofii ar vrea să se ocupe din nou de toate. Cu o interesantă mutare de accent, filosofii imaginați de Bacon, frații Casei lui Solomon, sînt experți în recunoașterea și clasificarea fenomenelor în toate aceste domenii. Ei nu pot fi păcăliți de falși profeți, iluzii sau impostură, pentru că sînt, la rîndul lor, experți în impostură (în Casa lui Solomon există laboratoare de producere de iluzii). Ei recunosc atît fenomenele naturale, cît și miracolele. Filosoful baconian este magician și teolog în aceeași măsură în care este și un cunoscător al naturii și un legiuitor al „naturalului”.

Dana Jalobeanu a făcut fizică, filosofie, istoria științei și jurnalism. Este cercetătoare și profesoară la Facultatea de Filosofie a Universității din București.