Cît de exacte sînt științele exacte?

Aluzie la celebrul adagiu cartezian – Cogito („Cuget”) ergo sum („deci exist”), tema zilelor noastre pune implicit în discuție raporturile dintre știință și con-știință. Într-adevăr, cel care există este, desigur, eul şi, prin urmare, conștiința – ergo sum –, iar cea a cărei lipsă apare marcată prin punctele de suspensie este cugetarea, adică știința. În acest fel, tema noastră chestionează, mai precis, egalitatea de rang dintre cogito – „cuget” – și sum – „sînt”. Curios lucru, însă, viziunea lui Descartes despre posibilitatea unei mathesis universalis – a unei „științe universale” – îi apare în urma a trei celebre vise succesive. Or, cum știm, visele țin mai degrabă de inconștient, nu de conștient. În plus, în cazul lui Descartes, visele însele vorbesc, așa cum vom vedea, despre o inconturnabilă îndoială – dubito –, care zdruncină din temelii orice experiment material și orice gîndire formală. În cele ce urmează, vom insista, mai întîi, asupra împrejurării că verbele care compun mai sus pomenitul adagiu sînt conjugate – amîndouă – la persoana întîi singular – ele presupun, aşadar, un subiect singular – pentru a evalua, mai apoi, raporturile dintre singularitate – conștiință – și generalitate – cugetare –, așa cum sînt ele analizate de către filozofia și știința contemporane.

Pentru un filozof, sintagma ergo sum constituie expresia condensată a importanţei majore pe care filozofia modernă o acordă, în genere, problematicii subiectului, a subiectului uman, desigur. De altfel, sensul iniţial al termenului de „conştiinţă” a fost, în această epocă, unul strict etic. Deşi adagiul cartezian pare să fie concluzia unei deducţii, comentatorii lui l-au urmat cu fidelitate pe autor subliniind că nu este vorba aici de un raționament – cuget deci exist – şi că, prin urmare, nu avem de-a face nici cu o pretinsă „deducție” a subiectului. Maestrul tinereţilor mele, profesorul Anton Dumitriu, avea de altfel să demonstreze (în Mecanismul logic al matematicilor) că orice deducţie se reduce la o serie finită de definiţii, mai precis, de re-definiri ale „unuia și aceluiași”. Deducția ține întotdeauna de recurență. Pînă la urmă, subiectul nici nu apare „ca atare” în adagiul cartezian. Cel mai adesea, el este desemnat în mod explicit printr-o expresie trunchiată, pentru a spune așa, și anume prin ego cogito – „eu cuget” –, versiune care apare, de altfel, şi la Kant, în Critica raţiunii pure. Versiune eliptică, într-adevăr, de vreme ce ergo sum – „deci exist” – este eludat. Pe de o parte, avantajul lui ego cogito este că sintagma afirmă – explicit de astă dată – existența subiectului – ego –, ca un „subiect care gîndește”. Dar, atunci şi pe de altă parte, am putea tot așa de bine spune şi ego sum sau, dacă am reformula întregul adagiu – ego cogito ergo ego sum. Limita principală a unor astfel de formulări parțiale este tocmai aceea că ele par să se prezintă ca nişte „concluzii” care ignoră avertismentul clar al lui Descartes după care adagiul inițial nu reprezintă o deducție. Şi totuşi, pentru a susţine, în context, concomitenţa dintre cogito şi sum din cogito ergo sum şi pentru a face mai vizibilă legătura lor cu subiectul este suficient să constatăm, cum spuneam mai sus, că amîndouă aceste verbe sînt conjugate la persoana întîi singular şi că, prin urmare, ele presupun deja subiectul. Pe scurt, deşi adagiul lui Descartes reia străvechea tradiţie parmenidiană conform căreia unul şi acelaşi lucru este „a fi” – sum – şi „a cugeta” – cogito –, singura posibilitate de a demonstra că adagiul cu pricina – cogito ergo sum – nu este o deducţie este să îl interpretăm pe ergo ca expresia unei duble ocurenţe a persoanei întîi singular în verbele care îl alcătuiesc. Ceea ce revine la a spune că ergo – cel care confirmă în mod implicit identitatea subiectului – şi sum – care îi confirmă în mod explicit existenţa – se găsesc într-o „oarecare” asimetrie cu cogito, de vreme ce acesta din urmă intervine în adagiu numai și numai pentru că se găseşte, şi el, la persoana întîi singular. Nu este, aşadar, de mirare că în locul lui cogito am putea pune orice alt verb, conjugat la această persoană. Este ceea ce punctele de suspensie din titlul generic al conferințelor noastre sugerează. Deși într-un context uşor diferit, Berkeley, de pildă, avea să propună în loc de cogito pe percipio – „percep”. Titlul generic al conferințelor sugerează, aşadar, nu numai posibilitatea de a completa punctele de suspensie prin cogito, ci mai ales faptul că această completare însăşi nu este univocă, că mai important decît cogito devine caracterul „suspensiv” al punctelor de suspensie, pentru a spune aşa. Să înțelegem atunci că cugetarea însăși trebuie cumva suspendată?

Metaforic vorbind, filozofia a făcut din punctele de suspensie una dintre temele sale de predilecţie. Începînd cu khora lui Platon – un fel de „receptacul” non-obiectual al tuturor obiectelor „punctuale” (nici sensibil, nici inteligibil) – sau cu topos-ul aristotelic – redefinit ca frontieră a unui loc indeterminat – unul topologic, prin urmare, care poate fi umplut cu orice – și sfîrșind cu algebra modernă – calcul al locurilor goale – sau cu celebra epochè al lui Husserl – „punere între paranteze” sau, de-a dreptul, „suspendare” –, posibilitatea unui nimic… determinat, adică mărginit și, ca atare, limitat a hrănit fantasma unei „treceri la limită”. „Trecerea” unui șir de puncte, s-ar putea spune, în context. Ceea ce s-a și întîmplat odată cu calculul infinitezimal. Rezumînd la maximum lucrurile, am putea constata că atît filozofia, cît și matematica au investigat posibilitatea existențială a unui indeterminat… determinat. Unul și același zero, de exemplu, poate fi vizat prin șiruri diferite. Dacă ar fi să revenim la adagiul cartezian, este ca și cum am inversa raporturile dintre verbul determinat și desinența lui – cea proprie primei persoane la singular – pentru a spune că ceea ce rămîne constant nu este, de fapt, verbul – cogit-o sau percipi-o –, ci desinența -o comună mai multor verbe. În acest fel, tocmai desinența ar fi cea care reprezintă „predicatul” – sau funcția, dacă preferați –, iar verbele (predicatele), ar deveni simple argumente ale „funcției” o (   ). Nu desinențele sînt deci cele care variază în raport cu verbul, ci verbele sînt cele care variază în raport cu desinența. Nu persoanele se schimbă, așadar, în raport cu verbul, ci verbele se schimbă în raport cu persoana. Sau, în fine, nu subiectele variază în raport cu conceptele – dacă este vorba despre cogito –, ci conceptele sînt cele ce variază în raport cu subiectul – cu o (   ), în ocurență. Așa stînd lucrurile, înseamnă că unul și același subiect poate gîndi concepte diferite fără să-și piardă identitatea tocmai pentru că identitatea lui este liberă de determinații. În caz contrar, vom vorbi despre o demultiplicare de personalitate de tip schizofrenic, situaţie în care subiectul care enunță – fie această enunţare o propoziţie – se schimbă în funcție de subiectul gramatical, adică de subiectul enunțului. Ghilimelele nu mai funcţionează, în acest caz: cînd cineva vorbeşte despre ceea ce vorbeşte altcineva, se pre-schimbă în acel altcineva. Pe scurt, continuitatea subiectivă nu se reduce la cea cognitivă. La limită, identitatea subiectului – care este o singularitate – nu poate fi determinată printr-un concept – care este o generalitate. Ea rămîne indeterminată în raport cu cunoașterea, adică cu cogito-ul. E una dintre consecințele tradiției noastre, simultan iudeo-creștină și grecească. Din perspectiva celei dintîi, de vreme omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este unic, înseamnă că este şi el unic, adică indeterminat din punctul de vedere al cunoaşterii. Nu putem pronunţa Numele Tatălui ne avertizează Vechiul şi Noul Testament – spunem „Sfinţească-se Numele tău”, dar nu ştim care este acest Nume – şi Freud, după aceste două mari texte. Pentru cea de-a doua tradiţie: singura împlinire a esenței – a lui ousia – este tode ti – singularitatea, ireductibilă la cele comune. Vezi Metafizica lui Aristotel, cartea a VII-a. De unde diferenţa dintre esenţă – care este unică – şi universal: to katolou – care relevă de cele comune. O diferenţă dintre gen şi specie.

Toate astea au culminat cu „deducţia” kantiană a cunoașterii – a lui cogito – din conștiință – din sum. Este, după Kant însuși, cea mai importantă contribuție pe care și-a adus-o el la filozofie. Ca și în cazul lui Descartes, însă, termenul de „deducție” nu are un sens logic. El relevă mai degrabă de unul juridic: pornim întotdeauna de la un quid facti, adică de la diferitele specii de judecăți de cunoaștere determinate, pentru a le „deduce” dintr-un quid juris, care le „conjugă” la persoana întîi singular, indeterminată din punct de vedere conceptual – un fel de „specie a tuturor speciilor”. Kant numește această retroiectare – de la fapt la îndreptățirea lui – „pretenție de legitimitate”. Iată cum am putea ilustra acest fel atipic de „deducție”, în versiunea ei așa-zis „transcendentală”. Să luăm un concept oarecare, acela de copac, bunăoară. El presupune o anume sinteză, determinată, între rădăcină, tulpină, frunze, fructe etc. Sau conceptul de cîine, care presupune, la rîndu-i, o sinteză la fel de determinată între cap, trunchi, picioare, blană, coadă etc. Pentru a asigura unitatea și originea unică a cunoașterii, va trebui să acceptăm că nici una dintre aceste sinteze determinate nu poate fi „ultima”, adică una din care să poată fi „deduse” toate celelalte. Sinteza tuturor sintezelor determinate trebuie să fie nedeterminată. Or, într-adevăr, cel care gîndește copacul – respectiv, cîinele – nu poate fi nici un copac, nici un cîine și, în genere, nu poate fi nimic determinat. E un fel anume de a angaja, în acest context precis, axiomatica teoriei mulțimilor a lui Cantor: cel care alege nu se poate regăsi „ca atare” printre cele de ales. Va trebui, prin urmare, aşa cum rezultă din corespondența lui Cantor cu Dedekind, să concepem un fel de „mulțime” – o „multiplicitate inconsistentă” sau o varietate, spune el – în care nici unul dintre elemente sale să nu aibă vreo proprietate comună cu nici un altul. Altfel, dacă am fi un copac, n-am putea număra decît copacii, dacă am fi cîine, nu am putea număra decît cîinii etc. etc. O asemenea multiplicitate relevă de o pură eterogenitate din punctul de vedere al presupuselor sale „proprietăți” de vreme ce ea însăși nu are nici una. Omul este o fiinţă fără esenţă, fără esenţă determinată, mai precis. Căci, oricît ar părea de neverosimil, există, totuși, o „mulțime” fără nici o proprietate, iar această „mulțime” sîntem noi înșine, în calitate de subiecți care însoțim – cînd însoţim – toate actele noastre de cogniție, fără a ne identifica cu ele. În fapt, nu gîndirea gîndește, ci subiectul, prin gîndire. Și, prin analogie, nu percepția percepe, ci subiectul, prin percepție. Pe scurt, gîndirea este o facultate a subiectului; ea este, prin urmare, facultativă. Pînă la urmă, Badea Gheorghe are dreptate atunci cînd spune că poate să șadă fără să gîndească... Există, însă, unii dintre noi care „și-o iau în cap”, adică reduc persoana la simpla facultate de cunoaștere, la cugetare, aşadar, care este „în cap”. Unora ca aceștia, se spune adesea, „li s-a suit la cap”. Constantin Noica a găsit o altă expresie, încă mai clară – „a căzut la mare înălțime” –, care înseamnă a te de-personaliza, a te pierde ca subiect uman și, în consecință și paradoxal, a „cădea” din inimă în… cap. [...]

Virgil Ciomoș este filozof și psihanalist, DCSU, Filiala Cluj a Academiei Române.