Condiția umană, viitoruri posibile

Ediția de week-end a publicației The Guardian conține o versiune adaptată a chestionarului lui Proust. Două dintre întrebările recurente sînt: „Care ai vrea să fie superputerea ta?” și „Care este frica ta cea mai apăsătoare?”.

Răsfoind zeci de ediții, pare că „nemurirea” este o superputere super-rîvnită. Printre cei care fantasmează despre ea – muzicianul Tom Jones, filozoafa americană Martha Nussbaum, fondatorul revistei Playboy, Hugh Hefner. Un alt răspuns frecvent este „abilitatea de a zbura”, menționată de astronautul Tim Peake, cercetătorul naturalist Sir David Attenborough, actorii Geoffrey Rush și Bruce Willis. Alain de Botton, romancier și eseist, și-ar dori să poată citi gîndurile altor oameni. Actorul și muzicianul Tim Minchin fantasmează că ar putea „transfera instantaneu în creierul cuiva experiența viscerală de a fi trăit cu totul viața unei alte persoane”. Creatorul de modă Jean Paul Gaultier și-ar dori superputerea de a readuce la viață oameni pe care îi iubește. Comediantul Jack Whitehall visează la comunicarea cu animalele. Actorul Roger Moore, la vîrsta senectuții, a oferit un răspuns mai realist: „Să pot să mă ridic din scaun fără să îmi scîrțîie genunchii sau să mă doară spatele”. La polul opus, ambiguu, dar tipic tulburător, răspunsul lui Amy Winehouse: „super-sexualitatea”.

Referitor la fricile apăsătoare, în top sînt degradarea mentală și fizică – o lungă perioadă marcată de demență (Margaret Atwood), „să-mi pierd mințile” (etologa Jane Goodall, scriitoarea Donna Tartt), „o boală cronică ce precedă moartea” (Sir David Attenborough) – alături de frica de moarte, a lor sau a celor dragi (comediantul Ricky Gervais, actorii Elijah Wood, Ethan Hawke).

Răspunsurile acestor personalități sînt deopotrivă personale și universale, reflectînd motive ce fac parte din imaginarul colectiv, prinse în țesătura poveștilor pe care ni le spunem despre noi și locul nostru în lume. Ecourile lor se regăsesc în mituri, literatură, cinematografie.

În contextul progreselor științifice și tehnologice din ultimele decenii, aceste teme au o prezență puternică în așa-numita mișcare transumanistă, care imaginează un viitor în care omenirea își va fi depășit limitele biologice, percepute ca niște umiliri nenecesare care culminează cu ofensa supremă – moartea. Transumaniștii vorbesc despre capacitatea umană de a se autocrea, despre reducerea drastică a suferințelor și o formă superioară de autonomie.

Dincolo de această mișcare, felul în care intersecția dintre domenii științifice și tehnologice precum nanotehnologie, biotehnologie, tehnologia informației, științele cognitive poate altera natura și existența umană este o preocupare și în zona politicilor de cercetare și inovare. Comisia Europeană, prin Direcția Generală pentru Cercetare și Inovare, a comanditat în anul 2022 un studiu dedicat acestei teme, pe care am avut plăcerea să îl coordonez și la a cărui elaborare au contribuit experți din domenii relevante. Studiul s-a bazat pe o metodologie de foresight, ceea ce presupune explorarea structurată și participativă a viitorurilor alternative. Pluralul nu este întîmplător, căci din perspectiva prezentului, viitorul nu este singular, ci un spațiu de posibilități.

Astfel, studiul a luat forma unui set de douăsprezece scenarii plasate la orizont 2040. Fără a cuprinde o evaluare riguroasă a probabilității înfăptuirii lor, scenariile sînt ancorate în progrese științifice și tehnologice observabile în prezent. Totodată, ele redau atît evoluții pozitive, cît și posibile tensiuni și riscuri, sugerînd inclusiv noi direcții de cercetare. Pentru exemplificare, sintetizez conținutul cîtorva dintre ele, după care propun spre reflecție cîteva idei.

# Scenariul „A doua piele”. În 2040, mulți vîrstnici vor utiliza exoschelete în scopul prelungirii vieții active și autonome. Versiunile „premium” vor fi în perfectă armonie cu corpul persoanei, deoarece vor fi sincronizate cu activitatea sistemului nervos și vor fi create din materiale inteligente ce își pot schimba forma.

Exoscheletele vor transforma piața muncii, prelungind cu zece ani, în medie, viața activă profesional în numeroase industrii. Exoscheletele vor fi super-gadget-urile anilor 2040, încorporînd o serie de dispozitive purtabile, diverse sisteme robotice și chiar interfețe creier-computer. Cel mai probabil, exoscheletul va fi poarta de intrare pentru diverse servicii, de la consiliere medicală pînă la servicii complexe pentru traiul asistat. Dincolo de contextul îmbătrînirii populației, ele vor spori inclusiv capacitatea de muncă a persoanelor tinere.

Avînd în vedere impactul lor socio-economic, statele vor susține adoptarea exoscheletelor, asigurîndu-se că versiunile standard vor fi destul de accesibile. Totodată, anumiți cetățeni vor investi o sumă considerabilă în versiunile premium de exoschelete și în serviciile asociate, pe care le vor percepe ca pe o asigurare de viață.

# Scenariul „Minți colective”. Pînă în 2040, mulți oameni vor face parte din minți colective („hive minds”, în analogie cu inteligența de grup a unui stup), comunități diverse în orientare și cultura internă. Interfețele „brain-to-brain” vor accelera și diversifica felul în care se împărtășesc emoții și gînduri intracomunitate, creînd bucle puternice de neurofeedback colectiv, care vor duce treptat la comportamente convergente și codependență. Astfel de comunități vor transforma radical țesătura societății, de la structura companiilor pînă la conceptul de familie sau relația dintre viața privată și cea publică.

Mulți tineri vor fi cuceriți de posibilitatea împărtășirii instantanee de emoții, în completarea sau chiar în detrimentul comunicării orale și scrise, așa cum în anii 2020 generația tînără utilizează copios meme, emoticoane și stickere. Mai mult, schimbul instantaneu de emoții și gînduri va redefini limitele exprimării de sine acceptate social. Accesul la interioritatea celuilalt și „transparența” emoțiilor vor servi drept premise pentru o tumultuoasă revoluție culturală.

Astfel de comunități vor fi asemeni unor organisme vii – unele vor persista, prilejuind experiențe profunde, pe cînd altele se vor confrunta cu provocări structurale și probleme de sănătate colectivă (similar cu echilibrul, respectiv dezechilibrul stupilor de albine), care pot duce la colaps.

# Scenariul „Ne vedem dincolo de viață”. La orizont 2040, replicile virtuale ale persoanele decedate vor fi un fenomen comun. Acestea vor avea un aspect vizual realist și vor interacționa cu cei vii folosind limbajul natural.

Va lua naștere o altă cultură a doliului, cu noi ritualuri și obiceiuri. Capacitatea de a „comunica” cu un părinte, un partener sau un prieten care a decedat, posibilitatea de a păstra ceva din conexiunea intimă prilejuită de vocea și manierismele persoanei, „participarea” în formă virtuală a persoanei decedate la evenimente importante din familie – toate acestea vor resemnifica granițele dintre cei vii și cei morți.

Pentru unii oameni, această conexiune se va dilua odată ce durerea acută începe să se diminueze, în timp ce pentru alții va fi cvasi-permanentă, ca o umbră care îi însoțește pentru mulți ani. Fenomenul prezintă riscuri ce țin de sănătatea mintală: suferința doliului s-ar putea intersecta cu – sau chiar provoca – afecțiuni mintale, mai ales dacă această suferință este continuu alimentată.

Mai mult, „tehnologia doliului” (grief tech) va deschide noi posibilități de a păstra moștenirea intelectuală ori spirituală a celor decedați. De pildă, replicile virtuale ale personalităților marcante – oameni de știință, filozofi, lideri politici – se vor angaja în discuții publice pe diverse probleme, antrenînd publicuri din generațiile mai tinere. Totodată, replicile virtuale ale unor angajați care au decedat vor putea transmite cunoștințele lor către noi cohorte de angajați.

Știința în facere

Temele menționate mai sus se înscriu în ceea ce Bruno Latour a numit „știința în facere” (science in the making). În cadrul acesteia, cunoașterea științifică este un verb, o construcție în desfășurare, susținută de experimentare, negociere, adresarea tensiunilor și a intereselor diverse, prin aceasta respingînd poziția naivă conform căreia cunoașterea e o simplă acumulare de descoperiri și date științifice. Cunoașterea privitoare la zonele științifice și tehnologice invocate în studiu – comunicarea creier-mașină, terapii moleculare pentru prelungirea vieții, tehnologii pentru reproducerea umană asistată, Inteligența Artificială, pentru a numi doar cîteva – se creează în toiul controverselor generate de incertitudinea care le înconjoară.

Acest fapt nu este un neajuns, ci un dat al cunoașterii ca organism viu, la a cărui construcție participă, în doze și de pe poziții diferite, oameni de știință, companii și antreprenori, reglementatori și dezvoltatori de politici, societatea în ansamblu. În această lumină, un astfel de studiu nu e doar interesant, ci un exercițiu necesar în zona politicilor de cercetare și inovare.

În spațiul public, dezbaterea în jurul ideilor transumaniste va continua mulți ani de acum încolo. Susținătorii vor invoca aspirația profund umană de a transcende limitele biologice, pe cînd cei de pe poziții conservatoare vor privi aceste fenomene drept transgresiuni, avertizînd despre riscul distrugerii sinelui sau a sufletului uman. Pe fundalul acestor conversații, al jocului retoric între polii utopie/distopie, „răspunsul trăit” al societății va fi infinit mai complicat și mai surprinzător. Adoptarea unor astfel de transformări ale corpului, ale minții și interacțiunii interumane va reflecta „metabolismul” fricilor și al năzuințelor noastre. Orice formă ar lua viitorul, acesta va fi deopotrivă luminos si întunecat, prilejuind noi libertăți, dar și noi forme de opresiune, deschizînd alte spații în care învățăm, iar și iar, cine sîntem.

Așadar, scenariile din studiu susțin capacitatea noastră de a imagina viitoruri diverse și de a conștientiza felul în care imaginile despre viitor sînt construite – din ce își trag seva, cum capătă formă și forță, cu ce scop. Mai mult, ne oferă imboldul, aici și acum, să privim cu onestitate și curiozitate la existența umană, la forța și vulnerabilitatea ei.

Fie că ne dau speranță sau ne înspăimîntă, ele aduc în prim-plan întrebări esențiale: ce reprezentări avem despre corpul uman? Ce relație avem cu suferințele trupului, cu degradarea lui? Cu ce putere învestim mintea? O prețuim sau o fetișizăm? Cînd mintea își pierde agerimea, mai putem fi în lume într-un mod semnificativ? Ce repere avem referitor la conexiunea autentică – cu sinele, cu ceilalți? De ce ne sperie moartea? Ce înseamnă să trăiești plenar, să fii „viu”, nu doar „în viață”?

Bianca Dragomir este expertă foresight în cadrul Institutului de Prospectivă (www.prospectiva.ro).