Cultura medicală: integrarea umanismului în știință

La începutul secolului al XX-lea medicina se practica diferit. Știam mai puțin despre cauzele bolilor, aveam mai puține mijloace de investigație și, în consecință, gama de diagnostice era mult mai redusă. Găsirea unui diagnostic se baza pe o interacțiune mult mai extinsă și personală cu pacientul: o discuție prelungită și un examen clinic detailat – auscultare, palpare etc. În acest context, William Osler, considerat de mulți drept  „părintele medicinei moderne”, oferea într-o faimoasă prelegere (Oxford, 1919) o perspectivă integratoare. Urmînd o tradiție hipocratică, Osler considera că știința și rațiunea țin de valorile „capului”, iar acest „cap” este cel care trebuie să controleze „mîna”, fie în efectuarea unei intervenții chirurgicale, fie în colectarea de informații clinice, fie în prescrierea de medicamente. Dar, spunea el, fără o conectare cu valorile „inimii” (compasiune, simpatie, caritate și alte sensibilități umane), „capul” și „mîna” unui medic nu pot satisface idealurile profesiei medicale. Astfel, actul medical trebuie să includă capacitatea de a balansa valorile concurente ale acestor trei dimensiuni. Osler considera disciplinele umaniste și științele medicale ca „două fructe crescînd pe aceeași ramură” ce trebuie să se coacă în același timp. O educație medicală, tehnică, dă studenților cunoștințele și abilitățile necesare intervenției medicale, dar nu îi poate ajuta să dobîndească înțelepciunea necesară interacțiunii cu pacienții în contextul clinic. „Un medic are nevoie de o minte limpede și de o inimă bună; munca lui este anevoioasă și complexă, necesitînd exercitarea celor mai înalte facultăți ale minții, în timp ce apelează constant la emoții și sentimente superioare”, spunea Osler. Un model al acestui medic „oslerian” este prezentat de Sinclair Lewis în romanul său Arrowsmith (1925), inclusiv acel îndemn potrivit căruia orice medic ar trebui să citească trei tipuri de cărți în timpul vieții: Biblia, Shakespeare și Anatomia lui Gray. „Biblia”, în acest context, reprezintă cărțile de filosofie și istorie, „Shakespeare” cărțile de literatură, artă și etică, în timp ce Anatomia lui Gray reprezintă cărțile de specialitate medicală.

Între timp, practica medicinei s-a schimbat fundamental. Științele medicale, bazate pe o solidă bază experimentală, au avansat enorm în înțelegerea cauzelor biologice ale bolii, iar tehnologiile disponibile au permis o investigare detailată a proceselor fiziologice și patologice. Aceste succese ale științelor medicale au dus la o creștere semnificativă a calității vieții și la o prelungire a duratei de viață. Însă acumularea de detalii de specialitate aduce cu sine nevoia de specializare, iar această atomizare a medicinei a împins practica medicală către un studiu din ce în ce mai detailat al mecanismelor specifice diferitelor afecțiuni, îndepărtînd-o de înțelegerea a ceea ce înseamnă „starea de boală”. Au existat și alte fațete negative: în afară de utilizarea științelor medicale în scopuri ideologice nefaste, ca în cazul nazismului sau comunismului sovietic, au existat și altfel de excese puse în slujba „cunoașterii”, mai ales legate de testarea medicamentelor pe pacienți vulnerabili sau utilizarea de produse/țesuturi biologice fără consimțămînt (testarea vaccinurilor împotriva poliomielitei pe copii aflați în instituții psihice în anii 1950 sau cazul pacientei Henrietta Lacks, care a generat o linie de celule canceroase umane care mai sînt folosite și astăzi în multe laboratoare). Iar modelele neoliberale ale economiei contemporane au adus cu sine o altă problemă: aceea a comercializării asistenței medicale, atît în ​​ceea ce privește bunurile, cît și serviciile sale. Mai mult, înșiși pacienții au fost comercializați în postura de consumatori (iar medicii ca furnizori). Sigur, pacienții au fost întotdeauna consumatori de bunuri și servicii de îngrijire a sănătății, însă procesele actuale de „commodification” (transformare în marfă, de la „commodity”/„marfă” în engleză) a asistenței medicale și comercializarea pacienților aproape că au scăpat de sub control în unele sisteme naționale de sănătate, deoarece asigurările, afacerile și interesele juridice au continuat să modeleze „furnizarea” îngrijirii sănătății și „consumul” acesteia de către pacient.

În era medicinei bazate pe dovezi, industrializarea, comercializarea și supraspecializarea medicinei au atins punctul culminant, iar stilul de viață contemporan, în același timp dinamic și mecanic, a devenit un important factor de risc pentru sănătatea fizică și psihică a oamenilor. Dar, în lumea medicală, focarul de atenție s-a mutat de la pacienți ca ființe umane către boală ca o expresie a unor modificări de funcție la nivel molecular sau celular. O astfel de medicină tehnică și dezumanizată devine dezangajată, nu mai are un trecut, un limbaj cultural sau o filozofie. Şi riscă astfel să devină o profesie ale cărei practici se bazează aproape absolut pe cunoștințele biomedicale, ca simbol al științei și tehnologiei. Medicina bazată pe dovezi, integrînd studii clinice sistematice, meta-analiză, studii transversale și așa mai departe, poate duce la o dispariție a „umanului”, iar „istoria pacientului” este înlocuită fără încetare de „istoria bolii”.

Acesta e contextul în care trebuie înțeles efortul de reintroducere a valorilor umaniste în practica medicală: spre sfîrșitul anilor 1970, Edmund Pellegrino, un alt medic american, s-a străduit, în calitate de umanist medical, să readucă în practica clinică valorile eticii și moralei filozofice, pornind, din nou, de la baza tradiției hipocratice. „Etica hipocratică”, spunea Pellegrino, „este marcată de o combinație unică de preocupare umanistă și înțelepciune practică, potrivindu-se admirabil sarcinilor medicului în societate.” Pornind de aici, și reflectînd asupra medicinei contemporane care integrează sisteme elaborate de diagnostic și tratament cu tehnologiile aferente, Pellegrino susținea că „medicina umanistă există atunci cînd știința, tehnologia și măiestria medicului sînt practicate cu cel mai profund respect pentru umanitatea pacientului”. Pentru el, medicina nu este doar „cea mai științifică dintre disciplinele umaniste”, ci și „cea mai umană dintre științe” – în sensul propriu, aproape.

Recunoscînd importanța educațională a acestor eforturi de integrare umanistă (atît la nivel de student, cît și de post-calificare), multe școli de medicină din Statele Unite și Europa au inițiat, de la începutul anilor 1990, introducerea unui set de discipline academice denumite Medical Humanities. Deși nici pînă acum nu exista o definiție strictă a acestui set de discipline, o încercare de definiție generică a acestui spațiu academic și educațional l-ar putea descrie ca reprezentînd un efort interdisciplinar, care utilizează conceptele și metodologiile diverselor discipline umaniste, începînd cu filozofia (și etica) și istoria, cuprinzînd și studiile literare, critica de artă (vizuală, dramatică, film și muzică) și extinzîndu-le către studiile sociale (sociologie, antropologie etc.), cu scopul declarat de a investiga boala, durerea, dizabilitățile, suferința, vindecarea, relațiile terapeutice și alte aspecte ale medicinei și practicii de îngrijire a sănătății. Sigur, cu o definiție atît de generică, mulți actori din lumea profesională medicală se întreabă la ce i-ar putea folosi unui pacient cu un infarct cardiac sau cerebral acut faptul că doctorul de gardă are cunoștințe de istoria medicinei sau a urmat un curs de antropologie medicală sau unul de „Reprezentarea corpului în literatură”. Răspunsul la o astfel de întrebare tranșantă trebuie să fie nuanțat. În primul rînd, cazuistica medicală modernă nu mai este reprezentată doar de boli și de situații acute. Medicina modernă are de-a face mai mult cu afecțiuni cronice, a căror etiologie este fie difuză, fie incomplet elucidată sau multifactorială, ceea ce nu permite un tratament imediat și țintit. Pacientul suferă cronic, iar medicul trebuie să-l însoțească pe acest drum lung. Într-un astfel de act medical, balanța dintre „vindecare” și „îngrijire” se înclină în mai mare măsură către cea din urmă. Iar „îngrijirea” asumă altfel de calități: capacitatea de comunicare, empatie, abilitatea de fi conștient de sine, de a da dovadă de judecată și profesionalism și, nu în ultimă instanță, capacitatea de a înțelege contextul social și cultural al personalității pacientului. Dezvoltarea acestor calități necesită un proces de formare a caracterului individual; unii intră în profesie cu un astfel de caracter deja format, dar alții au nevoie să treacă printr-un proces de modelare și practică ghidată. Şi aici intervine rolul activ al acestor discipline care formează corpul Medical Humanities. Mai există un aspect care trebuie menționat. Definiția oferită mai sus subliniază faptul că, în contextul Medical Humanities, nu vorbim despre disciplinele umaniste în sensul lor profesional academic; ele sînt folosite aici într-un proces de reflecție concentrat asupra diferitelor aspecte al actului medical. Acest efort de a integra două sfere de activitate umană, umanismul și medicina, e cel care dă acestor activități caracterul lor interdisciplinar și care justifică folosirea unui alt termen generic pentru ele: integrări umaniste în medicină – termen deja folosit pentru un curs facultativ la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“. Necesitatea de a introduce astfel de cursuri în educația medicală apare și ca o contrapondere importantă a faptului că, la ora actuală, cultura noastră tinde să devalorizeze educația liberală, umanistă, și este sceptică față de conceptul de virtute, glorificînd „autopromovarea”. Astfel de factori contribuie la faptul că studenții de astăzi sînt mai vulnerabili la o cultură a medicinei care întărește egoismul, cinismul și sentimentul de drept personal. Disciplinele umaniste medicale (oricare ar fi acestea) pot ajuta studenții să reziste acestor forțe negative, deschizîndu-le atît mintea, cît și inimile către empatie, respect, autenticitate și o practică reflexivă.

Desigur, pe termen scurt, pot fi introduse și cursuri mai pragmatice, cu accent, bunăoară, pe dezvoltarea comunicării dintre doctor și pacient, un element considerat deficitar în multe sisteme medicale. Astfel de cursuri pot și s-au dovedit a fi extrem de utile, însă poartă cu sine un anume risc „utilitarist”, acela de a transmite simple metodologii. Transformarea medicinei într-o practică medicală centrată pe pacient și pe necesitățile și valorile umane ale acestuia depinde de un efort educațional continuu, menit să deschidă cultura medicală și perspectiva medicului către un orizont mai larg – efort pe care Medical Humanities îl pot media.

Recenta pandemie a arătat o altă dimensiune a importanței integrărilor umaniste în medicină. Unul dintre elemente fundamentale ale pandemiei de COVID-19 a fost nivelul profund de întrepătrundere a vieții sociale, culturale și politice cu științele biomedicale. Aportul imediat al științei a fost acela de a examina epidemiologia bolii apărute, modelarea științifică a datelor și dezvoltarea vaccinurilor. Însă pandemia a demonstrat clar și semnificația elementului cultural care a evoluat continuu prin interacțiuni și relații sociale. Am putea vorbi astfel de o „cultură COVID-19”, caracterizată de interacțiuni între cunoștințe de specialitate, rețele sociale, economie și inițiative educaționale, care afectează performanța serviciilor de sănătate și bunăstarea populației pe diferite niveluri: socio-economic, politic etc. Pornind de la acest context al pandemiei, dar extinzîndu-l către cadrul mai larg al bolilor cronice care formează baza medicinei contemporane, putem identifica un alt rol esențial al disciplinelor umaniste medicale: acela de a studia aceste interacțiuni și modul lor de evoluție în contextul experienței umane și al impactului potențial asupra stării de sănătate și al suferinței.

Pentru ca astfel de inițiative educaționale și academice să aibă succes, e nevoie ca aceia care sînt interesați sau cei care lucrează deja în domeniul disciplinelor umaniste medicale să-și afirme competența în acest tip de cercetare interdisciplinară și să demonstreze relevanța acestor eforturi, stabilind în același timp legături directe de colaborare cu cei din practica medicală sau cu finanțatori dispuși să inițieze diferite proiecte de cercetare.

Emil C. Toescu, medic și cercetător în neuroștiințe, e profesor asociat de Științe umaniste și Științe ale naturii la Universitatea Birmingham (Anglia) și director adjunct internațional al Institute of Transdisciplinary Discoveries al Universității din Pécs (Ungaria). E organizator și coordonator al unor cursuri de Medical Humanities și Science Humanities. Cea mai recentă publicație (împreună cu Tuboly A.T.): Critical perspectives on science: Arguments for a richer discussion on the scientific enterprise. Interdisciplinary Science Reviews (2023).