Privind visul, coșmarul ori insomnia ca teme raportate la munca autorului de film, am nimerit față în față cu un paradox: pe cît sînt ele de evidente imersiuni diafane ori înspăimîntătoare în oniric, pe atît pot fi translatate drept elemente abstracte pentru „craft”-ul regizoral, acel meșteșug cît se poate de pragmatic și neidealizat din care se naște ficțiunea. Cineastul, pentru a pătrunde într-o lume escapistă, alături de spectatorii doritori să îi accepte convenția, are nevoie, în primul rînd, să croșeteze universul într-o paradigmă funcțională și veridică. E necesar ca regulile ce guvernează acea lume să fie crezute de persoana care se așază în scaunul spectatorului, uneori pregătită să interogheze fiecare decizie regizorală, alteori curioasă să accepte convenția propusă. Sînt de părere că munca regizorului presupune o constantă ancorare în cea mai familiară realitate posibilă, pentru a reuși să se apropie de cea a „mai-puțin-explicabilului”.
David Lynch, care de curînd a părăsit această lume, poate pentru una în care adesea se cufunda, obișnuia să extragă felii din universurile distorsionate ale propriilor vise. Se trezea după o noapte tulburată, dominată de escapism, iar primul lucru pe care îl făcea era să își noteze visul pe hîrtie. În momentul cînd Lynch schematiza în scris ideea ce îl ținuse captiv, ancora fantezia în cotidian. Iar magia avea loc abia în realitate. În antologia lui Philippe Poulet, Lumière and Company (1995), unde 41 de cineaști, printre care se numără și Lynch, compun cîte un scurtmetraj prin intermediul camerei originale inventate de frații Lumière, regizorul afirma: „Îmi place să fac filme pentru că îmi place să intru într-o altă lume. Îmi place să mă pierd în altă lume. Iar filmul este pentru mine un mediu magic care te face să visezi... îți permite să visezi în întuneric”. Acesta era procesul lui Lynch: filmul îi permitea să acceseze o nouă lume, să viseze, să se piardă pe sine.
Cineaștii au conturat, de-a lungul istoriei, personaje mînate de nevoia constantă de escapism – fie personajele voiau să se elibereze de chinurile realului, fie erau curioase să exploreze ce e de partea cealaltă, să împingă limite. Dintre cineaștii clasici, îi amintesc pe cîțiva care se joacă, într-un mod cît se poate de serios și de calculat, cu visul – fie unul exaltat sau, de multe ori, neîmplinit –, aceștia fiind Federico Fellini în 8½ (1963) și Akira Kurosawa în Dreams (1990). 8½ este, probabil, cel mai vizionat și comentat film al cineastului italian. Metaficțiunea vorbește despre Guido (Marcello Mastroianni), un regizor de film aflat în chinurile procesului de creație a unui science-fiction epic. Fellini se autoportretizează – aflîndu-se într-un punct al vieții sale în care își dorește să abandoneze un proiect, blocajul creativ îi dezvăluie însuși subiectul mult-căutat, și anume un regizor care nu mai știe ce film vrea să facă. Asemenea lui Lynch, Fellini păstrează un obicei din copilărie: schițarea pe hîrtie a imaginilor văzute în vise și coșmaruri. Iar Saraghina (personajul emblematic din 8½) reprezintă doar una dintre amintirile ce realmente l-au obsedat. În ceea ce îl privește pe Kurosawa, Dreams este o peliculă tîrzie mai puțin cunoscută. Opt viniete mitice, inspirate din visele și coșmarurile autorului și influențate de folclorul japonez, compun această colecție fascinantă despre copilărie, spiritualitate, viață, moarte. În Dreams, Kurosawa îl onorează prin referințe vizuale puternice și pe Vincent van Gogh, interpretat de către Martin Scorsese.
David Lynch însă reușește ceva remarcabil – să îi atribuie escapismului cu totul și cu totul alte valențe. The Elephant Man (1980), Eraserhead (1977), Blue Velvet (1986), Twin Peaks (1990-1991/2017), Wild at Heart (1990), Lost Highway (1997), Mullholand Drive (2001) sînt cîteva dintre capodoperele sale. Mullholand Drive, poate cea mai cunoscută și discutată operă a cineastului, este în sine un fever dream, un vis febril, în care Hollywood-ul reprezintă fantezia maximă pe care orice actor și-o poate sau nu împlini. Lynch numește acest film „o poveste de dragoste în orașul viselor”, ceea ce știm, ca spectatori, că e doar o voită idealizare. Însă mai clar o enunță versurile lui Roy Orbison din piesa In Dreams, melodie care însoțește perfect capodopera lynchiană Blue Velvet: „E păcat că toate aceste lucruri / Se pot întîmpla doar în visele mele”.
Aș aminti cîțiva cineaști cu pelicule apărute post-2000, preocupați de explorarea diferitelor opțiuni și viziuni ale visului sau ale subconștientului. Primul ar fi Christopher Nolan cu Insomnia (2002), care va urmări ulterior, într-un mod și mai vizionar, aceeași sferă tematică în Inception (2010). Waking Life (Richard Linklater, 2001) este o animație fascinantă (realizată prin tehnica rotoscoping) ce explorează inclusiv visul lucid, liberul-arbitru, conștiința – într-o sferă mai largă, existențialismul –, prin intermediul unui tînăr care traversează un coming-of-age, o maturizare, în momentul cînd pătrunde în diferite paliere ale oniricului. The Science of Sleep (2006) al lui Michel Gondry, peliculă ce are ca punct de pornire o poveste scrisă de Sam Mounier la vîrsta de zece ani, investighează de asemenea visul lucid, prin Stéphane Miroux (Gael García Bernal), care se îndrăgostește de Stéphanie (Charlotte Gainsbourg) și simte că pot explora împreună lumea lui. On Body and Soul (2017) al cineastei maghiare Ildikó Enyedi este un alt film ce privește diferit escapismul și love story-ul, găsind un spațiu unde să interconecteze aceste emoții, reinterpretîndu-le. Povestea gravitează în jurul a două personaje – Endre, director financiar al unui abator, și Mária, inspector de calitate. Aceștia descoperă că pot comunica unul cu celălalt prin visele lor. Regizoarea explorează în mod inedit așa-zisele opoziții: uman și animal, industrial și natural, masculin și feminin, realitate și vis. Iar perechea de căprioare care se plimbă prin visele celor doi este o realitate la fel de prezentă și de palpabilă precum cea în care Endre și Mária se găsesc. Aș menționa și alte două pelicule – Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Gondry, 2004) și I’m Thinking of Ending Things (2020), al lui Charlie Kaufman – ambele revoluționare în feluri similare, scenariul primului fiind scris tot de Kaufman. În primul caz, povestea îi urmărește pe Joel (Jim Carrey) și Clementine (Kate Winslet), care acceptă să treacă printr-o procedură de ștergere a memoriei pentru a se uita unul pe celălalt. Aventura lor evazionistă va continua într-o manieră scenaristic-regizorală complet originală. În cazul lui I’m Thinking of Ending Things, visul – sau mai degrabă coșmarul – se materializează prin tînăra (Jessie Buckley) și Jake (Jesse Plemons), ce se situează cu totul într-un dreamscape, un peisaj imaginar unde realul și fantezia sînt interconectate, iar personajele reușesc să își interogheze, astfel, propria alienare.
Desigur, în această notă sînt de menționat și cîteva pelicule încă prezente în cinema, cum ar fi Nosferatu (2024), un remake marca Robert Eggers: de această dată, vampirul Orlok (Bill Skarsgård) este invocat și atras prin visele recurente ale tinerei Ellen Hunter (Lily-Rose Depp). The Substance (2024), un film major influențat de Kubrick și Lynch, regizat de Coralie Fargeat, materializează cele mai mari și incontrolabile coșmaruri ale protagonistei Elisabeth Sparkle (Demi Moore), dintr-o nevoie exacerbat escapistă. Nu în ultimul rînd, o peliculă realmente eliberatoare, care adresează într-o altă manieră tema visului și a zborului, este Bird (Andrea Arnold, 2024) – o poveste ce captează cu maximă autenticitate o felie din realitatea marginală britanică și transportă spectatorul într-o călătorie diafan-escapistă prin intermediul a trei personaje centrale, interpretate de actori remarcabili: Bailey (Nykiya Adams), Bird (Franz Rogowski) și Bug (Barry Keoghan).
Arta cinematografică este ea însăși un vis, un coșmar, o insomnie; un somn cît se poate de rațional care, parafrazîndu-l pe Francisco Goya, de multe ori naște „monștri” prin fel și fel de povești ce evadează pentru o clipă din real, tocmai pentru a-l putea înțelege și asimila mai bine. Rust Cohle (True Detective, 2014), unul dintre personajele emblematice ale serialelor de televiziune, spune astfel: „Să realizezi că toată viața ta […] a fost un vis pe care l-ai avut într-o cameră încuiată, un vis despre a fi o persoană. Și, la fel ca în multe vise, există un monstru la capătul lui”. Aș adăuga faptul că, la capătul acestui vis interminabil, te așteaptă întotdeauna cineva – fie el și un monstru, care poate la rîndul lui fi înțeles și acceptat.
Filmele menționate pot fi vizionate pe Amazon Prime, Mubi, YouTube, Internet Archive, Netflix
Ilinca Straton este cineastă.
Sursă foto: Blue Velvet (David Lynch), 8 1/2 (Federico Fellini)
