De ce e mai bine la țară decît la oraș

M-am născut la oraș, la fel ca părinții, bunicii, bunicile și mare parte din străbunicii și străbunicile mele. Am avut o singură străbunică rurală, care însă, în 1951, a fost deposedată de tot ce avea în Budeasa, pe malul Argeșului. Statul i-a luat tot, pămînturile, pădurile, casa… Aceasta din urmă a ajuns sediul Întovărășirii Agricole „Drumul lui Lenin“, apoi a fost postul local de Miliție. Așa că eu nu am beneficiat în copilărie de vacanțe la țară, unde să văd și eu măcar un bou. Pe cînd aveam 7 ani, în Maroc, am văzut îndeaproape multe cămile africane; pe atunci însă nu întîlnisem încă vreo vacă românească, animal pe care îl cunoșteam doar din cărțile pentru copii.

După anul 2000, am reușit să recuperez proprietățile străbunicii. Din 2013, casa din Budeasa a devenit „locuința mea de vară de la țară”, iar din 2023, după ce am instalat un sistem de încălzire, este casa mea de la țară potrivită tuturor anotimpurilor, în care an de an petrec din ce în ce mai mult timp. Adică la peste 70 de ani de la deposedarea abuzivă a strămoașei mele și la mai bine de o jumătate de secol de la nașterea copilului care nu a avut unde vedea vaci în carne și oase, țara s-a întors la orășean. Sau viceversa.

1824 sau 2024?

„Locuința mea de vară / E la țară… / Acolo era să mor / De urît și de-ntristare (…) Viața ce aici palpită / E lipsită / De confort occidental” (George Topîrceanu, „Vara la țară”, o parodie a unei poezii cu același titlu de Alexandru Depărățeanu)

Există două categorii de orășeni care se mută la țară. Prima îi cuprinde pe cei din „specia Amish”. Sînt cei care se bucură dînd zilnic cu toporul în lemne ca să aibă o sursă rustică de căldură, oameni care sînt fericiți fiindcă nu îi afectează undele electromagnetice, neavînd Internet; sînt dintre cei care seara nu vor să se uite la Netflix și nici să citească Dilema online.

Acești orășeni ruralizați vor să trăiască în 2024 ca în 1824. Cei mai mulți dintre ei au bani pentru a-și moderniza casa de la țară, dar nu doresc decît să se rupă de civilizația modernă. Fie în arșița verii ori în gerul iernii, îi distrează pînă și plimbările, grăbite de peristaltismul intestinului gros, pînă la buda din fundul curții, aceea care fertilizează subteran toată grădina. Mulți dintre ei se apucă și de crescut păsări în curte, dar, avînd suflete de vegani, nu prea izbutesc să le ucidă, așa că recurg la vecinii țărani pentru decapitarea găinilor.

A doua categorie, din care fac și eu parte, mai ales fiindcă urăsc în general munca fizică și în special tăiatul lemnelor sau găinilor, îi cuprinde pe cei care aduc la țară toate facilitățile orașului, adică elementele „confortului occidental”, bucurîndu-se astfel atît de avantajele oferite de natura rurală, cît și de comoditatea traiului citadin. Care ar fi aceste avantaje rurale?

Liniștea

„Doarme-apoi adînc comuna… / Numai luna / Galbenă ca un bostan / Iese, mare și rurală, / La iveală / Dintr-o margine de lan. / Cînd și cînd un cîine urlă / Ca din surlă” (Topîrceanu)

La țară, viața nu prea palpită. La țară e mai ales liniște. Și asta își doresc și orășenii care vor să trăiască acolo. Există însă mai multe feluri de liniște… Există liniștea nopților de iunie, care îți amintește superbul titlu al lui Francis Scott Fitzgerald, Blîndă este noaptea. După apus, începi să sorbi dintr-un pahar de Fetească Neagră și, nu după multă vreme, parcă auzi și sclipirea licuricilor zburînd printre merii din livadă. Mai sorbi (a cîta oară?) un pic de vin și toată acea tăcere devine fundalul pe care încep privighetorile să cînte. Mai pui un pic de Fetească în pahar și te bucuri... Sorbi și te gîndești la nuvela lui Oscar Wilde, aceea în care privighetoarea se sacrifică zadarnic, înroșind cu sîngele său trandafirul unei iubiri sortite eșecului. Mai pe la miezul nopții îți amintești că liniștea e sora întunericului înstelat și scoți telescopul în grădină: „Doamne, ăsta e Saturn, i se văd și inelele!”.

Ai însă nevoie de multe nopți de vară în mediul rural ca să pricepi de ce existența nocturnă la țară ajunge să ți se pară plictisitoare. Dacă seară de seară stai în curte și bei privind către către nord-nord-vest, ca în filmul lui Hitchcock, ce vezi? Carul Mare. Patru stele mai jos, trei mai sus. În altă seară iarăși bei vin și... Ce să vezi? Tot Carul Mare! Aceleași trei stele sus, patru mai jos. Șapte stele… Doar paharele sînt mai numeroase. De aceea cred că accesul la Internet este totuși necesar în mediul rural.

Există însă și liniștea nopților de iarnă. Aceea este cu totul diferită de cea văratică. Tăcerea nu mai este fundalul unor sunete încîntătoare, nu se mai aud nici greieri, nici privighetori. E liniștea dintr-un cavou. Un orășean împătimit ajunge chiar să regrete absența sunetului motocicletelor care se întrec noaptea pe Calea Dorobanți. Orice, fie chiar orice, numai să se audă ceva care să îi amintească de faptul că e încă în viață, în mijlocul civilizației umane! La Budeasa, în multe seri de iarnă se aud doar șacalii urlînd în lunca Argeșului.

Frumusețea naturii

„Meargă pictorii la țară / Ca să piară / De căldură și de praf! / Mie dați-mi străzi pavate, / Măturate, / Dați-mi cinematograf!” (Topîrceanu)

Cinematografe nu există la țară. Nici librării sau vreun alt loc de unde să cumperi ceva tipărit, fie și un amărît de ziar local. Nu prea sînt nici străzi pavate, iar pe acelea care există, trotuarele încă nu au fost inventate. Nu ai cum privi seara oameni la promenadă, ca să vezi care mai e moda vestimentară în Argeș. Săteni puțini merg pe marginea carosabilului, pe drumul județean, ferindu-se cu agilitate de camioane.

Neexistînd decît carosabil și șanțuri, orășeanul proaspăt ruralizat află cu bucurie că nu e nevoit, ca la București, să deszăpezească iarna trotuarul din fața proprietății sale. În schimb, e nevoit să-și cumpere o motocoasă. Fiindcă vara e obligat să tundă iarba din șanțurile de pe marginile proprietății. Motocoasa este însă utilă și în propria sa grădină, căci aceasta se transformă foarte ușor și repede în junglă.

La țară există multă natură, frumoasă și luxuriantă. Mai ales vara, cînd ești înconjurat de vegetație. Există și o faună diferită de cea citadină. În domeniul insectelor, de pildă, lipsesc din fericire gîndacii orașului, atît cei mari și negri, cît și cei numiți „olandezi”, mici și roșcovani. Te trezești însă deseori survolat de niște făpturi înspăimîntătoare, tăuni ori megaviespi, unele de mărimea unor drone biologice. În primii ani fugeam în casă de îndată ce zăream vreuna dîndu-mi tîrcoale, acum am întotdeauna la îndemînă un spray antiviespi.

Din nefericire, frumusețea naturii dispare pe timpul anotimpului rece. Mai ales în iernile din ultima vreme, lipsite de ninsori, grădina și livada devin peisaje sumbre. Pomii și copacii ajung niște schelete vegetale și tot ce vezi în jurul casei este o imagine dezolantă, o natură moartă în culori cenușii-negricioase. O fotografie cu livada în iulie seamănă cu una a Hiroshimei înainte de bombardament, dar o poză cu aceeași livadă în ianuarie arată ca Hiroshima imediat după 6 august 1945. La oraș nu observi ușor această decădere iernatică, fiindcă trecerea anotimpurilor nu afectează peisajul urban, format doar din asfalt și beton. Blocul de vizavi arată la fel în iulie și în februarie.

Natura, fie ea văratică ori iernatică, este și un spațiu pe care orășenii îl pot percepe ca periculos. Multe gospodării au curți mari, cu cel puțin o latură către spații nelocuite, cîmp ori pădure. Am pomenit șacalii argeșeni... Mai există însă și mistreți, și urși. Adică există animale sălbatice nu departe de casa ta, fiare care pot oricînd să te viziteze. Nu prea se întîmplă așa ceva, dar teama orășeanului e adînc înfiptă în mintea sa. Căci orașul dezvoltă agorafobia. Spațiile deschise către frumusețea naturii ajung să fie considerate periculoase.

Habitatul urban seamănă cu un stup. Iar blocurile sînt faguri împărțiți în zeci de mii de alveole numite apartamente. În fiecare alveolă, un orășean se simte protejat; pînă la el sînt nenumărate alte alveole care îl apără. Și este înconjurat de mulți alți agorafobi a căror prezență este reconfortantă. Sălbăticia frumoasă a naturii nu îl poate ataca, fiindcă trăiește ca în romanul Caverne de oțel al lui Isaac Asimov. Iar cînd se mută la țară, este nevoit să se adapteze, ca Elijah Baley, la un mediu cu totul diferit. La natură.

Mai puține cheltuieli

„Nu există berărie, / Nici regie… / Doar un hoț de cîrciumar / Care are marfă proastă / Și-o nevastă ce se ține c-un jandar” (Topîrceanu)

Dacă vrei să cheltuiești mai puțin, mută-te la țară! Satul te protejează de consumerism. Nu există decît cîteva magazine sătești, în care nu găsești decît „the bare necessities“, strictul necesar al ursului Baloo, pîine, ulei, pufuleți, bere, țigări... Nimic care să îți stîrnească pofta consumeristă. La oraș, mergi zilnic la mini ori supermarket-ul apropiat de casă doar ca să cumperi apă minerală, bere sau țigări și te trezești întors acasă cu două sacoșe pline. „Uite, aveau măsline umplute cu anșoa! Și paste italienești cu cerneală de sepie! Se putea să nu le iau?!” Pleci cu gîndul că vei cheltui vreo cincizeci de lei, dar multe minuni îți fac cu ochiul de pe rafturi și uite-așa te întorci acasă cu portofelul ușurat de peste o sută. Zilnic.

La țară, cam o dată pe săptămînă, te aprovizionezi din hypermarket-urile orașului cel mai apropiat. Patru sau cinci astfel de cumpărături lunare, oricît de îmbelșugate și consumerist impulsionate ar fi, costă mult mai puțin decît plimbările zilnice la market-urile din oraș.

Iar pe timpul verii, natura nu este doar frumoasă, ci și bogată. În grădină poți cultiva roșii, ardei, castraveți, sfeclă, vinete, conopidă... Nu este numai o activitate pecuniar avantajoasă, ci și una plăcută. Mai ales fiindcă, spre deosebire de găini, nu trebuie să tai gîtul dovleceilor.

Politețea oamenilor

Țăranii mi se par mai politicoși decît orășenii. La București întîlnesc deseori vecini de bloc care nu consideră că este necesar să zică „Bună ziua”, în timp ce la țară salutul este o regulă respectată chiar și între oameni care nu se cunosc.

Iar cînd ajungi să-i cunoști pe țărani, remarci tot politețea lor și moderația în exprimare, evitarea oricărei forme de umor deplasat ori a vreunei întrebări care poate fi percepută ca incomodă de către interlocutor. Singura problemă este sărăcia subiectelor de discuție... Filme? Nu prea... Cărți... Nici atît. Politică? „Nu ne interesează politica, toți sînt hoți, bandiți!“ Dar în Budeasa, de 34 de ani, sătenii votează aceiași hoți, adică FSN și toate întrupările sale ulterioare, și nu doresc deloc să-și încerce norocul și cu alți bandiți.

Uneori apar și mici neînțelegeri lingvistice... Un vecin mi-a înlocuit o porțiune de gard și, în discuția prealabilă, mi-a spus: „Punem stîlpi metalici și între ei punem blană!”. M-am speriat, fiindcă nu doream piei îmblănite pe gard, ca la Șura Dacilor! Apoi am aflat că blana înseamnă scîndură...

Aerul curat

Era să uit principalul argument în favoarea traiului la țară: aerul nepoluat! Sînt mult mai puține automobile, e infinit mai multă vegetație, mai avem și vecinătatea pădurii, din care seara vine un vînt răcoros... ce mai, aerul este curat! Pînă și un fumător înrăit ca mine tușește mult mai sănătos la țară decît la oraș!

Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat, printre altele, Stufat ori estouffade? Sau Există bucătărie românească? (Humanitas, 2008) și Alfabetul Bucatelor – Povestiri cu miez gustos cuprinzînd rețete românești reinventate sau de la străini împrumutate (Humanitas, 2023).

Foto: V.Macri