De ce Grecia? fals jurnal de călătorie

Potrivit rezultatelor unui studiu recent (Visa – „Intenții de călătorie și plată 2024”), realizat pe șapte piețe din Europa Centrală și de Est (ECE), inclusiv România, 37% din români plănuiesc să plece în vacanță peste hotare în această vară. Dintre aceștia, 28% vor merge în Grecia, 26% în Italia și 19% în Bulgaria. 

Așadar, de ce Grecia? De ce Grecia și nu Bulgaria, care are avantajul unui drum mai scurt și al unor oferte all-inclusive imbatabile? Mi-am propus să trec de evidențe – lungimea litoralului, frumusețea și diversitatea plajelor, insulele, raportul calitate-preț – și să vin cu cîteva exemple trăite pe propria piele, dar și cu cîteva recomandări de călătorie pentru cei care vor să descopere ceva diferit, unic.

1) Mîncarea grecească. Nu e deloc complicat să găsiți gustul specific grecesc: mergeți spre taverne, nu spre restaurante, căutați locurile tradiționale și retrageți-vă spre tavernele din interiorul localităților, nu neapărat la cele de pe plajă sau la cele din centru. Întrebați gazda unde mănîncă localnicii și ce recomandă, iar aceasta vă va îndruma unde trebuie.

2021. Evia. În zona sudică a celei mai mari insule grecești sînt puține localități, dar plajele sînt excelente și aproape pustii. Într-una din zile, am plecat de la cazarea noastră cale de 100 km, spre o asemenea plajă, aflată în canionul Agios Dimitrios. Drumul a fost anevoios, cu pante abrupte și curbe strînse, însă am reușit. Oricum nu mai aveam loc de întors. La întoarcere, înfometați fiind, am ales să mîncăm în satul omonim, Agios Dimitrios, care are vreo 10-20 de case. Taverna părea părăsită, doar o doamnă măturînd prin curte. Am îndrăznit și am așteptat să primim un meniu. Însă acesta nu exista, gazda nu știa deloc limba engleză, noi aproape deloc limba greacă, așa că ne-am înțeles prin semne să ne aducă ce are. La întrebarea ei: „Salati?”, noi am răspuns „Nu”, ea a înțeles „Νai” (adică „Da”). A durat ceva – spre o oră – pînă au ajuns următoarele bucate pe masă (unele din partea casei), semn că toate s-au făcut pe loc: vițel la cuptor cu paste de casă, soutzoukakia (mici grecești marinați în sos de roșii), plăcintă cu brînză și flori de dovleac umplute cu orez și mentă. Plus salata aia la care nu ne-am înțeles. Tradițional și autentic.

2017 (și fiecare an de după). Metsovo. Și în Aminciu (în limba aromână), tavernele din centru îți iau ochii (deși nu-s neapărat recomandate), așa cum o face și graiul aromân care se aude la fiecare colț de stradă. Urcați însă și pe străzi și veți descoperi mici comori, printre care taverna To Kontonki ton Nikóla și simpatica gazdă armâncă, Heidi. Mă simt în Grecia oricum ca acasă, dar în Metsovo e ceva mai mult, e emoție, e regăsire, e oraș de munte, e limba asta veche care ne merge la inimă, așa cum sînt și oamenii. Plus mîncarea pur și simplu excelentă, cea mai gustoasă din Grecia. Mielu a cuptoru, coasti di mielu, ciorbă de capră, trahana, orice de acolo are gust dumnezeiesc. 

Și nu uitați: în Grecia, evitați pizza, burgerii și pastele italiene (de fapt, ar trebui interzise!). Pentru astea, mergeți în alte țări. 

2) Ospitalitate. Rareori am găsit în Grecia chipuri încruntate, priviri îmbufnate sau nepăsare. Este adevărat, nu am stat aproape deloc la hoteluri și nu am mîncat decît de puține ori la restaurante. Așa cum spuneam mai sus, tavernele sînt forme extraordinare de ospitalitate culinară grecească și de prospețime, iar ca forme de cazare am ales de cele mai multe ori pensiunile. În ambele cazuri, acestea sînt afaceri de familie, iar cei care fac toată treaba sînt rude – bunica gătește, mama face curat, copiii servesc la mese sau ajută la organizare și la recepție, tatăl ajută la atmosferă.

2019. Creta. Am ales pentru primele cinci zile din cea mai mare insulă grecească un sătuc lîngă Chania și am avut parte de două gazde (Penny și George), care s-au dovedit culmea ospitalității: credem cu tărie că au cheltuit cu noi toți banii pe care i-am plătit pe cazare! Și asta făceau cu toți oaspeții cît de cît sociabili. La sosire, frigiderul era plin cu bunătăți, de la pepene la rachiu, de la apă la dulciuri, de la ulei de măsline la mici gustări; a doua zi, cînd ne-am întors de la plajă, am găsit agățată de clanța ușii o punguță în care era o prăjitură făcută de casă; a treia zi, ne-au avertizat să nu mîncăm prea mult pentru că seara sîntem invitați la masă în curtea pensiunii – un grătar tradițional grecesc, în care piesa de rezistență au fost niște excelente cotlete de miel – paidakia; în ultima seară, din nou o mini-petrecere în care s-a băut vin dulce de Samos; plus că am cumpărat de la ei ulei cretan de măsline, făcut din propria livadă, la cel mai mic preț pe care l-am văzut vreodată în Grecia. Nu am mai ajuns de atunci în Creta, dar știu deja unde mă voi caza în viitor. 

3) Grecia nu înseamnă doar apele turcoaz și plajele spectaculoase, ci și munte, canioane, cascade, locuri pitorești și mitologie. Plus legende antice sau moderne. 

2019. Creta. Aradena este un sat-fantomă din regiunea Sfakia, a cărui poveste este foarte interesantă. Locuit din perioada antică greacă și romană, apoi bizantină și venețiană, a fost distrus integral de turci, dar cretanii au continuat să-l locuiască. În 1900, avea 188 de locuitori. Însă, în 1947, o ceartă a început între doi băieți din două familii importante, asupra proprietății unui clopoțel al unei capre. Această ceartă a degenerat într-o vendetta tipic cretană, care a ucis aproape întreaga comunitate, iar supraviețuitorii au abandonat satul în anii 1950, mutîndu-se în alte locuri. Pînă și mormintele celor două familii sînt total separate în cimitir. Satul e și acum abadonat, dar au fost recondiționate două-trei case, în care locuiesc urmașii celor două familii, iar drumul pînă acolo este foarte spectaculos (se vede că cei care au zis că Transfăgărășanul e cel mai frumos drum din lume nu au ajuns prin Creta!).

4) La fiecare pas, o bucățică de istorie. Istoria Greciei antice nu poate fi ignorată și, oriunde vă mișcați în Grecia, veți găsi la aproape fiecare kilometru o dovadă a istoriei lor îndelungate. Lîngă plaja din Olympiada este Stagira, locul unde s-a născut Aristotel, în apropiere de Naoussa se află locul în care Aristotel i-a dat meditații celui care va deveni Alexandru cel Mare, în vreme ce una dintre cele mai frumoase plaje din Kefalonia, Antisamos, are deasupra ei urmele orașului antic Sami, unul dintre cele care și-au trimis un contingent în Războiul troian zugrăvit de Homer.

2023. Peloponez. Nici istoria modernă nu este de lepădat. În peregrinările noastre prin superbul Peloponez, am ajuns lîngă Stoupa, pe plaja Kalogria, adevărata plajă a lui Zorba (care nu este cea din Creta, unde doar s-a filmat filmul din 1964, cu Anthony Quinn în rolul principal). În 1917, un scriitor pe-atunci prea puțin cunoscut, Nikos Kazantzakis, a ajuns în localitatea Stoupa venind din Creta natală și a întemeiat o mică afacere de minerit (de lignit) pe stîncile de deasupra satului. Aici a angajat un inginer din Grecia de Nord pentru a-l ajuta și, astfel, Giorgios Zorba a ajuns la Stoupa și s-a creat o legendă. Zorba era un muncitor inventiv, dar și un om care aprecia băutura și distracția. Pentru că aici nu erau deloc drumuri, iar lignitul trebuie transportat pe mare și adus de pe munte pe spinările catîrilor și ale măgarilor, el a construit un sistem de scripeți și un fel de tiroliană, cu care aducea lignitul direct de pe munte pe malul mării. Nikos Kazantzakis a stat doar un an în Stoupa/Kalogria, iar în 1946 a publicat Zorba Grecul, în care Zorba era personajul principal, iar locul ales al acțiunii era iubita lui Creta. Acum, în Kalogria, sînt cîteva lucruri care amintesc de Nikos și Zorba: deși birourile de minerit sînt acum o casă privată, iar minele sînt inundate, căsuța lui Zorba se mai găsește pe plajă, iar în localitate este un bust al lui Kazantzakis. Pe plaja aglomerată din Kalogria a dansat cu adevărat Zorba, dar în mod sigur nu pe muzica lui Mikis Theodorakis.

5) Nu destinația e scopul, ci și călătoria. Dacă mergeți în Grecia, rezervați-vă cîteva zile și pentru traseu. Poposiți în localitățile din afara autostrăzilor, nu vizați doar destinația. Acolo, lumea se strînge în fiecare seară în piața centrală, cu copii, părinți, bunici, iar uneori sînteți surprinși de vreo sărbătoare locală, cu dansuri grecești și muzică autentică… 

2021. Papingo. Zona Zagoria este una dintre cele mai frumoase zone „necunoscute” din Grecia și, poate, printre cele mai liniștite și frumoase din lumea vizitată de noi. Nu există aici nici poluare, nici pet-uri aruncate pe poteci, nici zgomot, ba în meniurile tavernelor nu vom regăsi nici măcar calamari, caracatițe, somon sau pizza ca la Poiana Brașov. Doar bucate tradiționale precum miel, plăcintă cu brînză, legume la cuptor și un singur fel de pește – păstrăv. Papingo este la capătul de nord al foarte pitorescului Canion Vikos, cel mai mare din Grecia și unul dintre cele mai mari din Europa. Satul a fost menționat pentru prima oară în 1325, iar perioada sa cea mai prosperă a fost între secolele XVII-XIX, cînd a fost foarte legat de România. A fost perioada în care, datorită unor privilegii otomane, aproape toți bărbații din Papingo au devenit negustori de succes în zona Dunării, mai ales în România și Serbia (apoi în America), trimițînd bani acasă sau revenind pentru a construi în sat case somptuoase, școli, biserici, drumuri. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, Papingo avea aproape 800 de locuitori, două școli primare, două școli gimnaziale de fete și una de băieți, 12 biserici, toate construite prin donațiile celor plecați din zonă. Biserica din Megalo Papingo, consacrată Sfîntului Vlasios, are, conform tradiției, 1.100 de ani și a fost renovată în 1852 cu banii emigranților, fiind folosite fonduri venite din Turnu Severin.

Alte cîteva recomandări de călătorie

Încercați să evitați locurile în care meniurile sînt scrise (și) în limba română. De ce? Pentru că, pe undeva, aceste locuri și-au pierdut spiritul pur grecesc, au devenit pur turistice și prea comerciale. Mîncarea nu mai păstrează decît rareori savoarea autentică și se potrivește mai degrabă gustului românesc decît celui mediteraneean. Acolo unde veți găsi în meniu ciorbă de burtă și de perișoare, muștar și ketchup lîngă mici și ceafă de porc, e semn că taverna a devenit un fel de kitsch turistic ca să satisfacă gusturile românilor (sau ale sîrbilor, bulgarilor etc.). În schimb, la tavernele tradiționale, îl veți găsi la umbră, în fața unei cafele grecești sau a unui pahar de tsipouro, pe preotul satului, deseori cu o țigară în colțul gurii. E semn bun! Acolo nu sînt, se pare, la fel de multe prejudecăți ca la noi.

Evitați, în general, toate locurile în care s-au îmbulzit românii în ultimii ani. Acum vreo zece ani, în drum spre Salonic, am zis să oprim să mîncăm ceva și, mai ales, să vedem „minunea”: cea mai cunoscută stațiune din Grecia, „celebra” Paralia Katerini. După ce am parcat, dincolo de aspectul de bazar al întregului orășel, m-a frapat un anunț mare la unul dintre restaurantele din zonă: „Aici puteți vedea PRO TV Internațional!!!”. Am făcut cale întoarsă și am răbdat de foame pînă la Salonic. Nu mă voi întoarce niciodată. Nu merită nici ca plajă, nici ca ambianță, nici măcar ca localitate intermediară de cazare spre Atena sau Peloponez. Foarte aproape, veți regăsi locuri superbe grecești: orășelul Lithochoro (la zece minute de ascensiunea spre Olimp, la zece minute de mare, plin de viață și de munțomani) sau Dion (locul sacru al lui Zeus – Dion derivă de la „dios”, adică „al lui Zeus” – unde, conform unui mit antic, Deukalion a construit aici primul altar în sanctuarul lui Zeus, după potopul antic).

Și nu e vorba doar de Paralia Katerini, ci și de zona Stavros-Asprovalta-Vrasna, poate și de Halkidiki în cursul lunilor iulie și august, iar dacă n-aș ști că-mi pun în cap toți „prietenii” care cred că ei cunosc adevărata Grecie, aș spune că ar trebui să evităm și insulele Thassos și Lefkada care, în ciuda frumuseții lor, au fost pur și simplu invadate de români, au devenit prea scumpe și comerciale, pierzînd din autenticitate. La revenirea mea în Thassos după cîțiva ani, am constatat că pe strada principală din Skala Panagia a apărut o măcelărie în care se vindeau nu souvlaki sau fleici pentru gyros, ci mici românești de pus pe grătar.

Evitați locurile comerciale în care s-au aciuat petrecăreții anglo-saxoni. Laganas și viața sa de noapte din Zakynthos nu reprezintă Grecia, așa cum nu o face nici Kavos în Corfu, nici Faliraki în Rhodos. Sînt, de fapt, localități construite pentru petreceri nocturne, cu kilometri de baruri și cluburi, care n-au păstrat și nici nu au avut vreodată vreo fărîmă de spirit tradițional grecesc, în care nimic nu se întîmplă ziua (normal, toată lumea e mahmură, la odihnă!) și care se animă doar noaptea, pe ritmuri de techno și nu de sirtaki.

Așadar, Grecia nu este o destinație care trebuie bifată, ci care trebuie descoperită continuu, pentru că fiecare colțișor oferă surprize și spectacol. Trebuie doar să vă plimbați prin sate și orășele, să trăiți atmosfera locală, savurînd adevărata Grecie!

Jovi Ene este jurnalist cultural, project manager la www.filme-carti.ro.