De ce mă gîndesc zilnic la Imperiul Roman

Acum aproape un an, mediul online a fost luat prin surprindere de un nou (și efemer) trend apărut pe TikTok: cît de des vă gîndiți la Imperiul Roman? Prin natura meseriei, a preocupărilor mele intelectuale și, aparent, a genului, chiar mă gîndesc zilnic la Republica și Imperiul Roman. Există vreo diferență între criza instituțională actuală a republicii americane și perioada de la sfîrșitul Republicii Romane și apariția lui Cezar și Augustus? Seamănă oare criza migrației din secolul 21 cu mișcările de pe harta Imperiului Roman ale goților de la sfîrșitul celui de-al IV-lea secol? Ar fi oare greșit să-l descriem pe Marcus Aurelius drept un manager „under pressure” care ne mai și învață, indirect, de ce ar trebui să investim mai multă afecțiune și efort în educația copiilor noștri? Deși poate fi descrisă parțial și ca o obsesie tipică de „tocilar”, cred că în această întoarcere recurentă la trecut și în încercarea de a identifica niște tipare istorice ale evenimentelor din prezent se ascunde ceva mai mult. Este, dacă vreți, o presupoziție de ordin metodologic cu care istoria operează, presupoziție menită să ne ajute să atingem un nivel mai ridicat de înțelegere în relație cu niște fenomene și evenimente complexe.

Istoria este departe de a fi o știință în sensul și în felul în care este, de pildă, fizica. Totuși, aceasta nu înseamnă că, atunci cînd ne ocupăm de istorie, putem scrie sau spune orice. Întregul domeniu de cercetare al filosofiei istoriei este extrem de atent la o serie întreagă de preocupări de ordin metodologic structurate în jurul cîtorva întrebări-cheie. Cu ce tip de teorie a adevărului operăm atunci cînd scriem despre trecut? Este obiectivitatea în modul în care scriem istorie o țintă nu doar dezirabilă, ci și tangibilă? Operează oare istoria cu un concept de cauzalitate sau nu putem trece de nivelul unor corelații pe care, uneori, le stabilim mai degrabă din niște criterii de ordin politic, estetic sau moral? Nu în ultimul rînd, există oare niște legi generale ale istoriei care îi dau acesteia o anumită direcție? În mod uzual, considerăm că preocuparea atît pentru istorie, cît și pentru modul în care ar trebui să scriem istorie datează de la Herodot. Totuși, cred că avem de-a face cu o preocupare genuin sistematică privitoare la întrebările de mai devreme de-abia cu autori precum Condorcet, Hegel sau Herder. Am lăsat pe dinafară, în mod intenționat, un nume: cel al lui Giambattista Vico.

Pentru Vico și pentru europenii care îi erau contemporani, faptul că toate civilizațiile seamănă din punct de vedere structural nu putea să fie o simplă coincidență. Există o anumită recurență și ciclicitate, dar și o direcție clară a dezvoltării fiecărei civilizații, deoarece toate acestea au la bază ceva similar: anumite trăsături ale naturii umane. Pentru că toți indivizii au memorie, imaginație și reflecție, toate civilizațiile trec prin aceleași trei stadii: epoca zeilor, epoca eroilor și, în final, cea a oamenilor. Istoria fiecărei civilizații, spunea Vico, reprezintă succesiunea ciclică a unor moduri diferite de a produce o ordine socială și politică stabilă: de la rolul primordial jucat de zei și religie la cel al elitelor militare, pînă la puterea emancipatoare a rațiunii.

O analiză a argumentelor cu care filosoful italian operează, atît cele de ordin filosofic, cît și cele empirice, ar putea să ridice unele semne de întrebare cu privire la această concluzie a sa. De exemplu, pentru o bună parte a filosofiei contemporane căutarea unei naturi umane eterne și imuabile nu mai figurează de multă vreme în topul priorităților. Sigur, pot exista anumite predispoziții psihologice, însă angajamentele tari privitoare la o esență umană nu mai sînt de multă vreme populare. Poate mai important este însă aspectul empiric al tezei lui Vico. Se repetă istoria cu adevărat, așa cum argumenta el? Într-una dintre cele mai provocatoare cărți ale ultimului deceniu, doi David – Graeber și Wengrow – au ridicat semne serioase de întrebare la adresa istoriografiei tradiționale. Argumentul lor (fără a se referi la Vico direct) este că, dacă ne uităm cu atenție la dovezile arheologice și antropologice pe care le avem, civilizațiile umane au experimentat constant cu forme diferite de generare a ordinii sociale și politice. Nu există un sigur tip de civilizație preistorică, de pildă, ci o sumedenie de tipuri diferite în care elemente ale celor trei stadii despre care vorbea Vico se întrepătrund.

Chiar dacă teza lui Vico (într-un sens tare cel puțin) este problematică, o versiune modificată a acesteia ar putea să rămînă, în continuare, utilă. Scopul istoriei ca disciplină teoretică nu este doar acela de a inventaria date, acțiuni și bătălii, ci de a ne ajuta să înțelegem cum am ajuns în situația din prezent și cum putem să construim viitorul. Atenția la tipare în istorie ne arată de ce, de fapt, aceasta poate juca rolul unei propedeutici pentru o lume mai bună: poți să nu repeți greșelile din trecut doar dacă cunoști cum au fost comise în situații similare de înaintașii tăi.

Radu Uszkai este asistent univ. dr. în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

foto: wikimedia commons