De la Star Trek la Black Mirror contează ce poveste spunem despre viitor?

Chiar dacă numele artistului Jean-Marc Côté nu vă este cunoscut, există o șansă destul de mare ca unele dintre creațiile sale să vă fi intrat cel puțin o dată în raza vizuală. În pregătirea Expoziției Universale de la Paris din anul 1900, Côté și cîțiva colegi de-ai săi au fost rugați să-și imagineze cum va arăta Franța anului 2000. Din mijlocul vibrantei și optimistei Belle Époque, o perioadă descrisă magistral de Stefan Zweig, artistul francez dă frîu liber imaginației și pune bazele, între altele, unei meme online care refuză să dispară: cea a mașinilor zburătoare (cu sau fără aripi) care ne-au fost promise, dar pe care nu le avem nici acum.

Ce găsesc uimitor la desenele lui Côté este intuiția, pe alocuri aproape inexplicabilă, aș adăuga, privitoare la posibilitățile a ceea ce am denumi acum tehnologiile noi și emergente. Sigur, nu am dresat balene uriașe și căluți de mare mutanți cu care să navigăm pe oceane, însă multe dintre desenele disponibile acum în domeniul public aproximează o parte semnificativă a existenței noastre din prezent. De la apelurile noastre audio-video de pe Zoom și tehnicile de editare genetică pînă la automatizarea și robotizarea muncii (inclusiv a celei domestice), o bună parte a ceea ce, pentru vizitatorul Expoziției Universale de la Paris de acum 124 de ani, părea să frizeze ridicolul a devenit realitate.

Chiar și pentru cei din generația mea, oameni născuți către sfîrșitul Războiului Rece și a ceea ce părea, pentru moment, sfîrșitul istoriei, prezentul pare desprins dintr-un film științifico-fantastic: purtăm conversații complexe cu chatboți dotați cu o Inteligență Artificială avansată, trăim în comunități digitale în spații virtuale unde interacționăm prin intermediul unor avataruri, avem algoritmi care generează diverse forme de artă, Realitatea Augmentată nu mai e un simplu joc de tipul Pokemon Go, iar întrebarea privitoare la Realitatea Virtuală nu este dacă imersiunea e posibilă, ci care sînt limitele acesteia.

Joaca de-a cît de bine au prezis oamenii precum Côté viitorul m-a fascinat dintotdeauna, dar la mijloc cred că putem identifica, din punct de vedere filosofic, un subiect chiar mai interesant: nu doar cît de bine și-au imaginat artiștii din trecut viitorul, ci mai degrabă de ce și l-au imaginat în felul în care au făcut-o?

Filosof de profesie, istoric doar amator, nu pot promite o explicație exhaustivă, ci doar o speculație deloc heterodoxă. La 1900, Côté nu avea cum să-și imagineze lumea altfel. Progresul științific și avansul tehnologic manifestate în urma revoluției științifice și revoluției industriale, într-un context economic, politic și social din ce în ce mai liberal, global și cosmopolit, nu ar fi putut, de fapt, să conducă la altceva. La Belle Époque a fost o perioadă incredibil de fructuoasă pentru o imagine pozitivă a unui viitor plin de posibilități, cu tehnologii eliberatoare și emancipatoare. Povestea aceasta s-a încheiat însă brusc, în 1914, cînd omenirea a descoperit cu adevărat natura etică duală a noilor tehnologii.

Dacă trecutul îndepărtat chiar e o țară străină, cu trecutul recent pare că mai avem unele modalități de a comunica. De o bună bucată de vreme, de cînd munca mea de cercetare filosofică se învîrte în jurul unor teme care țin de etica și politica tehnologiilor noi și emergente, sînt fascinat de povestea pe care o spunem colectiv despre acestea și de modul în care, uneori fără să ne dăm seama, povestea respectivă chiar are o forță normativă majoră.

Deși îmi place să cred că mi-am moderat poziția în direcția unei forme liberale de tehno-realism, am crescut în școala tehno-optimismului generației Star Trek cu Picard la timonă. Lumea e plină de adversități (atît pentru noi ca societate, cît și pentru noi ca indivizi), dar noile tehnologii și noile forme de viață precum androidul Data reprezintă fie o soluție la acestea, fie cel puțin o formă benignă de escapism (să ne aducem aminte de holodeck-ul de pe nava Enterprise). Noile tehnologii nu sînt dușmanul nostru, ci una dintre căile prin care putem evolua moral, politic și instituțional.

Prezentul este dominat însă de o narațiune mai degrabă opusă, apanajul unei perspective tehno-pesimiste privitoare la viitor. Cei care cresc acum în școală viitorul șlefuit de Black Mirror vor fi departe de a vedea în noile tehnologii o soluție la problemele noastre, ci însăși rădăcina problemei. Puternicul bias negativ în relație cu acestea este evident atunci cînd, în celebrul serial de pe Netflix, dispozitivele inteligente, Internetul, roboții și algoritmii sînt văzute drept uneltele înstrăinării, supravegherii perpetue și atrofierii virtuților noastre morale și epistemice.

Este dificil de identificat o linie roșie cauzală între scenariile desenate de artiști precum Côté și prezentul pe care îl trăim acum, însă nu trebuie să uităm că oamenii nu există într-un vacuum metafizic. Dorințele și așteptările pe care le avem despre viitor sînt dependente, într-o formă sau alta, de speculațiile (uneori ridicole, desigur) ale celor din trecut și prezent. În fond și la urma urmei, poate că nu este deloc exagerat să credem că poveștile pe care le spunem despre viitorul tehnologiei sînt un depozitar al așteptărilor și angoaselor colective pe care le avem acum. Pînă să existe, viitorul nu este altceva decît o expresie a unui prezent dominat de niște limite epistemice și ontologice insurmontabile.

Tocmai aceste limite ne arată însă de ce poveștile sînt importante: dacă unele ne dezvoltă imaginația filosofică și ne permit să dezvoltăm strategii de îmbunătățire a vieților noastre, altele ne atrofiază tocmai această imaginație pe care o scufundă într-un nihilism sufocant.

Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București, și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.