E aproape un loc comun să vorbești despre epoca post-adevărului, despre ascensiunea pseudoștiințelor, despre cum, iată, știința pierde teren și este înlocuită de teorii ale conspirației. Sînt termeni atît de familiari încît ni se pare că dau nume realității pe care o trăim. Doar că rolul filosofului este să se uite dincolo de aparențe. Și, poate, să pună sub semnul îndoielii termenii la modă, cuvintele care sună frumos, dar care nu fac altceva decît să acopere și să escamoteze întrebările. Dacă am înceta să vorbim despre post-adevăr și i-am spune minciunii, minciună, dacă le-am spune pseudoștiințelor „bazaconii” și am demasca teoriile conspirației, am vedea că nu e nimic nou în epoca în care trăim. Nici măcar bazaconiile nu sînt noi. Ele reiau, cu mijloacele de comunicare ale prezentului, teorii vechi, unele de cînd lumea. Faceți un exercițiu: luați-l cu voi, într-o vacanță, pe Pliniu cel Bătrîn. Citiți faimoasa lui Istorie naturală. Are 2.000 de ani vechime și e o grozavă colecție de bazaconii. E și cu astrologie, și cu argintul viu, un spirit prezent în toate metalele, are și inorogi, și oameni cu capete de cîine, continente misterioase și insule scufundate, munți magnetici care scot cuiele din toate corăbiile care trec prin zonă, mări fără fund locuite de monștri cu multe brațe. Ce nu are cartea asta? Ar merita studiată ca un inventar de proto-pseudoștiințe și bazaconii, un fel de rădăcină comună din care au crescut, secole de-a rîndul, și noi științe, și credințe populare, și mituri de toate felurile. Pliniu ne zice că mușețelul e bun pentru ochi și rubarba e un purgativ, că rîndunelele zboară la suprafața apei înaintea ploii și soarele apune roșu în zilele în care se schimbă vremea și direcția vîntului. Pliniu ne zice că, în vremurile vechi, oamenii erau sănătoși și trăiau mult, dar că civilizația i-a stricat, iar bolile s-au tot înmulțit. De asta, zice el, e nevoie de tot mai multe medicamente. Și aproape orice funcționează la Pliniu (și) ca medicament: arsenicul, cenușa, mercurul, vitriolul, urina, lipitorile, apa de plumb (și cam orice produs metalurgic). E greu să găsești vreo bazaconie la modă azi care să nu fie, într-o formă sau alta, și în Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrîn sau în numeroasele cărți inspirate din ea. Căci vorbim despre un bestseller a cărui faimă a înfruntat secolele pînă cînd, în Renaștere, a creat un adevărat gen literar: istoriile naturale. Populare și printre oamenii cu carte, și printre cei iubitori doar de senzațional.
Doar că, între timp, lumea s-a mai schimbat. Un motor al schimbării a fost tocmai impulsul unora și al altora de a testa ce se găsește prin aceste istorii naturale. O teorie celebră leagă atît umanismul Renașterii, cît și Revoluția științifică de încercarea savanților de a citi critic, de a analiza comparativ și de a testa ce conțin cărțile astea vechi. De a înțelege, de pildă, ce este minereul pe care Pliniu îl numește cadmiu și care intră în componența bronzului. Bronzul e un aliaj de cupru și alte metale (cositor, zinc, aluminiu, plumb, uneori argint), dintre care multe sînt greu de obținut. De pildă, dacă încerci să topești un minereu de cupru împreună cu unul care conține zinc, zincul se evaporă. Așa că, pentru a produce ceea ce numim azi alamă, metalurgiștii antici au inventat un procedeu de a pune praf de cadmiu între plăci de cupru, izolînd acest amestec într-un vas de lut și punînd totul într-un furnal în care se topea încet-încet. Renașterea s-a zbătut mult să redescopere mai întîi „cadmiul” și apoi procedeul secret. Ce au descoperit alchimiștii secolului al XVI-lea a fost, mai întîi, că Pliniu numește „bronz” o largă clasă de minereuri care n-au multe lucruri în comun (decît, cel mult, prezența, uneori destul de discretă, a cuprului). Apoi, că multe aliaje numite bronz conțin de fapt aramă, cositor, mercur, plumb și arsenic (inclusiv faimosul „plumb argintat”, unul dintre miturile modernității timpurii). Apoi, au găsit calamina: un minereu care, sfărîmat mărunt și tratat termic, împreună cu sulf, vitriol și destul de multe alte lucruri, transforma plăcuțele de cupru în bronz (sau alamă, în funcție de procedeu sau ingrediente). În ultimii ani, istoricii științei s-au apucat să analizeze toate aceste rețete vechi, împreună cu dovezi arheologice și probe de metal din statui, vase, obiecte de artă, obuze sau tunuri. Tema „bronzului antic” (care a dat numele unei întregi epoci) e subiectul cîtorva zeci de cărți și articole. Subiectul se discută încă.
E tentant să-ți imaginezi că știința începe cu lectura critică a bazaconiilor. Cu testarea lor, cu eliminarea minciunii și corectarea greșelilor, cu încercarea repetată de a face lucrurile să meargă, dar, mai ales, cu capacitatea de a recunoaște eșecul și de a o lua de la capăt.
Nu știu de unde vine ideea că prestigiul științei are de-a face cu succesul și certitudinea invențiilor ei. E tocmai pe dos. Prestigiul științei vine din capacitatea fără precedent a acestei activități umane de a accepta și reglementa eșecul, învățînd din greșeli. Activitatea primordială a științei este de a delimita și defini limitele cunoașterii. Adică acel loc privilegiat de unde pleacă întrebările și de unde se nasc, în ultimă instanță, descoperirile, generație după generație. Acum și dintotdeauna, cercetătorul este cineva foarte special, căci este cineva capabil să încerce de o mie de ori și să învețe ceva nou din 999 de eșecuri. Căci fiecare dintre ele îl motivează. Iar acea a 1.000-a încercare, cea în care experimentul a reușit și teoria începe să se nască, i se pare, mereu, un pas foarte mic. Cum spunea Isaac Newton la sfîrșitul vieții: „Nu știu cum mă vede lumea, însă mie mi se pare că am trăit ca un copil care se joacă pe țărmul mării, bucurîndu-se că a găsit o pietricică colorată sau o scoică frumoasă, în timp ce marele ocean al cunoașterii se întinde, necunoscut, înaintea ochilor mei”.
Dana Jalobeanu este profesoară la Facultatea de Filosofie a Universității din București, editor al Operelor lui Francis Bacon și președinta Asociației Europene de Istoria Științei. Din 2020 realizează Cafeneaua filosofică, o emisiune de popularizare și diseminare a filosofiei (și științelor) în spațiul public.
