Declinul clasei politice: un proces implacabil?

Declinul clasei politice din România pare inevitabil. De la o generație la alta, calitatea intelectuală a politicienilor de la noi descrește. Dar este acesta un proces implacabil? Acest fenomen, observabil nu doar în ultimele decenii postcomuniste, ci deja de aproape un secol, are oare doar cauze structurale sau este rezultatul unor conjuncturi? Să fie democratizarea, cu populismul inerent pe care îl conține, una dintre cauze? Pentru că peste tot în lume discursul politic – modul în care politicianul se exprimă – pare într-o continuă involuție. Iar calitatea discursului vorbește despre calitatea politicii, dar și despre condițiile sociale și culturale în care politica se desfășoară.

Discursul politic se află în centrul politicii dintotdeauna. Prin natura sa, politica este discursivă, centrîndu-se în jurul cuvîntului rostit, al capacității de mobilizare. Antropologia politică descrie deja rolul șefului tradițional ca pe acela, vorba lui Mario Vargas Llosa, al unui „povestaș”, al unui vorbitor-povestitor-păstrător al miturilor fondatoare. De cînd politica este denumită astfel, de la vechii greci, măiestria discursului este esențială. Retorica era o disciplină obligatorie pentru formarea politicienilor din cele mai vechi timpuri, iar în vremurile moderne debate-ul a devenit o formă de selectare a viitorilor politicieni.

Încă din primele momente în care politica era supusă unor analize raționale serioase, la Platon, calitatea discursului și sensul său dau seama despre rolul politicianului în comunitate. Prin gura personajului său favorit, Socrate, dar acel Socrate platonician, nu cel din primele dialoguri de tinerețe în care mai putem întrevedea ceva din adevăratul Socrate, el critica sofiștii – ca formatori ai viitorilor politicieni atenieni – pentru modul lor de a pregăti tinerii pentru viața în Cetate. O critică percutantă. În special în dialogurile Gorgias și Protagoras, Platon reproșează sofiștilor că folosesc retorica nu pentru a instrui în vederea des-coperirii (scoaterii din starea de ascundere) adevărului, ci pentru a convinge și a manipula publicul, indiferent de corectitudinea poziției susținute, mai ales prin afirmarea relativismului moral. Pentru Platon, retorica sofistă era doar un mijloc de a obține puterea prin persuasiune, fără a ține cont de Bine sau de Adevăr. Dar lui Platon îi repugna în egală măsură ideea că la sofiști înțelepciunea și virtutea, esențiale în definirea carierei politice, pot deveni o simplă marfă.

Pe urmele lui Socrate și ale lui Platon, Aristotel merge mai departe și descrie, în Politica sa, „virtuțile” politicianului, ceea ce va deveni un standard atemporal pentru detectarea veritabilului om politic. Pentru Stagirit, un bun politician trebuie să fie în același timp virtuos (să aibă un caracter moral puternic în funcție de care să fie orientat către binele comun), prudent (să cîntărească binele și răul într-o situație dată și să aleagă acțiunile cele mai benefice pentru comunitate), să cunoască și înțeleagă legile (să poată acționa în raport cu cunoaștere sistemului juridic și politic – am zice azi și societal –, astfel încît să asigure ordinea și stabilitatea Cetății), să știe atît să conducă, cît și să se lase condus (să știe să țină echilibrul între nevoile și dorințele cetățenilor și capacitatea de a impune autoritatea atunci cînd este necesar), deci să fie moderat (nici prea autoritar, dar nici exagerat de indulgent) și să rămînă deschis spre deliberare (să faciliteze forme de deliberare colectivă pentru a ajunge la decizii judicioase și bine informate).

Poate că ștacheta a fost pusă sus, dar vom regăsi și astăzi aceleași elemente atît în evaluarea activității politicienilor, cît și în încercarea acestora de a se reconcilia cu societatea. Spre exemplu, panelurile cetățenești revalorizate de Emmanuel Macron (unul din rarii oameni politici cu solide cunoștințe filosofice) sau de Comisia Europeană pentru a revigora democrația în forma sa deliberativă își găsesc originile în textul aristotelic.

Dar omul politic ideal al filosofilor și teoreticienilor politicii este doar un reper și cu greu ar putea fi regăsit fie și parțial un politician care să-i corespundă. Pe de altă parte, democrația de opinie, acest sistem politic în care „formarea” opiniei publice joacă un rol mai important decît expertiza și cunoașterea în procesul de luare a deciziilor și în care sondajele de opinie, mass-media sau rețelele sociale influențează semnificativ acțiunile și deciziile politicienilor, a modelat politica contemporană. Dacă Platon ar fi cunoscut efectul „formator” al sondajelor de opinie, critica sa față de democrație ca formă de guvernare bazată pe opiniile fluctuante ale publicului, care nu sînt de cele mai multe ori nici informate, nici raționale, ar fi fost și mai puternică. Or, modul în care analizăm astăzi declinul clasei politice este, intrinsec, unul platonician.

Faptul că această decădere ne apare ca rezultat al unei combinații între corupția sistemică, instabilitatea politică, lipsa de reforme și de inovare, acumularea unui șir infinit de probleme economice și sociale care sînt amplificate de slăbirea instituțiilor politice și impactul negativ al media și al social media este rezultatul unui pattern de analiză. Dar este indiscutabil că toate aceste probleme au contribuit la scăderea încrederii publicului în politicieni și în instituțiile statului, subminînd eficiența și credibilitatea clasei politice românești.

Tentația noastră este de a compara clasa politică din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea cu cea de astăzi. Iar diferențele sînt colosale. Dar cînd strălucea prin discursurile sale parlamentare, electoratul său era infim. În prefața la volumul Barbu Catargiu – Discursuri parlamentare 1859-1862 apărut în 1914, Petre Haneș constata deja că interesul pentru subiect era scăzut: „Deși față de alte popoare nu numărăm în trecutul nostru prea multe personalități de frunte, nici prea multe talente, totuși și pe acelea le uităm prea repede. Parcă ne-ar fi frică de măreția lor, parcă am simți că readucerea lor în memorie ar însemna noi obligații pentru viața noastră actuală”. Dacă acum 110 ani era așa, ce să mai spunem despre astăzi? Și totuși, confruntarea oratorică dintre Barbu Catargiu și Mihail Kogălniceanu din Adunarea Deputaților pe tema „chestiunii agrare” a pus piatra de temelie a confruntării politice parlamentare clasice de la noi. În perioada precomunistă a României, de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă la instaurarea regimului comunist în 1947, au existat multe personalități notabile care s-au distins prin abilități remarcabile în oratoria parlamentară. Dar cei doi vor fi fost nu doar primii, ci și cei care au determinat tendințele politice pentru secolul care a urmat. Și totuși, la numai o jumătate de secol după extraordinarele lor dueluri oratorice din 1861-1862, doar o mînă de oameni mai erau conștienți de importanța lor. Totul le apărea din lumina Prezentului ca Istorie, ca Trecut depășit. Moștenirea lor supraviețuia scurtei memorii istorice și era – este încă timid și azi – cea care a format marile tendințe politice și societale. Cît a influențat personalitatea celor doi – Barbu Catargiu, la 54 de ani aflat deja la apogeul carierei sale politice curmate brutal de asasinatul din 20 iunie 1862, și Mihail Kogălniceanu, cu zece ani mai tînăr, reformator, dar totodată moderat – și cît a fost determinare istorică? Căci dincolo de oameni, ceea ce a marcat zorii politicii noastre parlamentare a fost confruntarea între două viziuni privind viitorul Românei. Și, paradoxal, deși Kogălniceanu este cel mai cunoscut, deși prezentat în tandem cu mult mai puțin strălucitul Alexandru Ioan Cuza, evoluția istorică pare să fi fost mai aproape de ceea ce întrevedea Barbu Catargiu. Dar, fără calitățile lor speciale evidențiate în confruntarea în privința „chestiunii agrare”, istoria Românei ar fi fost diferită.

Acești mari oratori și cei care le-au urmat – Ion C. Brătianu, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, Alexandru Golescu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Ionel Brătianu, Take Ionescu – au influențat formarea politicii românești și au jucat un rol determinant în dezvoltarea instituțiilor democratice și aplicarea unor curajoase reforme sociale. Dar, cîtă vreme politicienii de azi nu sînt conștienți de acest patrimoniu politic, nu-l revendică și nu-l interiorizează n-au cum să nu cadă pradă tentației populismului.

Paranteza comunistă dintre 1947 și 1990 nu putea să nu-și pună și ea amprenta asupra formării clasei politice românești postcomuniste. Pe de o parte, pentru că mulți dintre politicienii acestor ultime trei decenii nu doar s-au format în acea perioadă, dar metehnele birocrației și nomenclaturii comuniste au fost transmise sub forma culturii organizatorice în noile partide. Or, cum elita comunistă s-a format și maturizat într-o structură de putere centralizată, care urmărea realizarea unui control strict asupra societății prin utilizarea propagandei și a serviciilor secrete, cărora li se adăugau cultului personalității, favoritismul, nepotismul și corupția, impactul acestui model de organizare e durabil, influențînd atît viața politică, cît și dezvoltarea socială, economică și culturală a țării.

Dar chiar și în raport cu prima generație de politicieni post-decembriști, actuala clasă politică pare diluată. Declinul general al elitei politice în societăți contemporane poate fi atribuit unui număr de factori, care variază în funcție de contextul sociopolitic cît și de situația geopolitică a fiecărei țări. De la scăderea pînă la cote de alarmă a încrederii în instituții politice, dar mai ales în cele ale democrației liberale, pînă la consecințele globalizării economice și societale și ale creșterii influențelor externe, inclusiv a celor datorate războiul hibrid, de la cultivarea nostalgiei și a populismului pe fondul unei accelerate evoluții tehnologice și informaționale pînă la sacralizarea protestului și a segmentării sociale, toate aceste semne ale timpului au pus elitele politice în fața unor situații complexe la care nu erau pregătite de răspunsuri coerente. Și cu atît mai mult la noi, unde conjuncția dintre populism și naționalism a reprezentat întotdeauna o opțiune pentru repliere. Pentru unii, inclusiv la noi, autoritarismul a devenit o soluție facilă, iar modelul Netanyahu-Orbán nu pare să fie chiar atît de straniu.

Populismul contemporan, dar cel românesc în și mai mare măsură, oferă un subterfugiu unei clase politice lipsite de forță ideologică și prea puțin utilată intelectual. În acest sens, populismul românesc apare unora ca fiind ceea ce Cas Mudde definea ca „ideologie subțire” („thin-centered ideology”), o viziune care împarte simplist și artificial societatea în două grupuri antagonice, dar omogene: „poporul cel adevărat“ care se opune „elitelor corupte de ceilalți”. Acesta ar fi surogatul ideologic oferit de consultanți care n-au însă nimic în comun nici cu strămoșii lor sofiști și cu atît mai puțin cu acel Platon care-l consilia pe Dion din Siracuza. Însă ideea că populismul ar putea fi o „ideologie subțire” care nu este decît o strategie discursivă ce nu schimbă sistemul politic este periculoasă. De aceea, ar fi mai bine să revenim asupra definiției clasice a populismului pe care o datorăm lui Ghiță Ionescu (cel mai mare politolog român, uitat, și el, ca mulți alții), care împreună cu Ernst Gellner edita în 1969, în urma unei conferințe organizate la London School of Economics, Populism: Its Meaning and National Characteristics. În contribuția sa la această carte, Ionescu analiza evoluția populismului în funcție de contexte istorice și culturale specifice și sublinia efectele sale distructive asupra instituțiilor democratice. Decăderea democrației este corelată cu regresul clasei politice. Declinul clasei politice nu este inevitabil, dar o clasă politică oportunistă, ignorantă, dezideologizată și tentată de iliberalism cum este cea de la noi nu pare nici pregătită, nici dornică să apere democrația.

Cristian Pîrvulescu este profesor universitar, decan al Faculății de Științe Politice din cadrul SNSPA.