Despre etichete, polarizare și alți demoni

Nu am fost niciodată un avid consumator de presă scrisă – dincolo de formatele satirice, cele curajoase la vremea lor, sau care serveau intereselor mele de mare devorator de act cultural, cum erau ghidurile de timp liber, nu am explorat prea mult, iar online-ul l-am găsit mereu mult prea copleșitor. Sau nu mi-am dezvoltat eu resursele, abilitățile și discernămîntul de a-l naviga. Am îmbrățișat apariția jurnalismului independent care a abordat subiecte mai de interes pentru mine, în forme care îmi satisfăceau gustul de cititor și care au reușit să mă apropie de non-ficțiune și în formate de colecție pe care încă le păstrez la loc de cinste.

Online, în schimb, sînt, cel puțin pe Facebook, de prin 2008 și l-am văzut evoluînd de la funcția de „poke” la ceea ce reprezintă pentru mine acum: revista presei, sursă de informare pe subiectele care mă interesează și măsură de conduită a oamenilor pe care îi urmăresc. Îl văd ca pe o continuare a fenomenului blogosferei locale, pe care, la fel, nu l-am urmărit din perspectiva de cititor. Dar e, cu siguranță, terenul fertil pe care s-a dezvoltat un nou hobby, job și chiar om – creatorul de conținut.

Dau tot acest context pentru că, la mine, știrile, opiniile și perspectivele au ajuns, cîteodată mai diluat și cîteodată mai comprimat, dar cumva simultan sau pe măsură ce fiecare jurnalist, blogger și creator de conținut începea să fie prezent pe Facebook. Nu aveam repere despre reputația anterioară a nimănui, așa că le-am luat cum mi le-a servit rețeaua și, în final, acolo mi-am dezvoltat reperele, discernămîntul și abilitățile de navigare pe oceanele de informații. Iau tot ce ajunge la mine, pe subiecte care mă interesează și în formate pe care le pot consuma, cu un nivel similar de curiozitate și de dubiu, și nu confer o autoritate superioară nimănui.

Aș vrea să nu vorbesc despre cum diferă, ci de ceea ce apropie crearea de conținut de jurnalismul clasic. În contextul în care orice postare online are un mare potențial de viralizare și, pînă la urmă, cu toții sîntem creatori de conținut, ce ar trebui să fie identic la ambele moduri de comunicare a informațiilor și opiniilor e asumarea, responsabilitatea și respectul, atît pentru cei cărora le dăm lucrurile mai departe, cît și pentru ceea ce dăm mai departe.

Cînd vine vorba de pe cine aleg să abordez – comunic evenimente culturale medii, mici și spre foarte mici de aproape zece ani –, în tot mixul de comunicare și de oameni care să fie parteneri de comunicare, să vină la evenimentele noastre și să dea vestea mai departe despre ele, cred că instinctiv asta am căutat mereu: oameni. Cei care să fie interesați de subiectele pe care le abordăm, de discuțiile pe care le deschidem și de formatul pe care îl promovăm, indiferent dacă aveau formare de jurnaliști, experiență ca bloggeri, poziționare de creatori de conținut sau erau prieteni virtuali care postaseră ceva din aceeași zonă de interes. Am urmărit ce alegeau să dea mai departe în online și mi-am ajustat propunerile în funcție de asta, fie că era o invitație la un film de autor, la o expoziție de artă contemporană sau la o muzică mai nouă în peisajul local. Așa am ajuns să îi cunosc pe cei pe care îi urmăream și ne-am conectat în niște contexte fie pline de emoție, fie de curiozitate și deschidere către discuție. Cîteodată miza de a avea un interviu, o știre, un articol, o postare pe social media s-a materializat, cîteodată nu, dar conexiunile au rămas și acum ne cunoaștem cu toții mai bine. Inclusiv legat de locul unde preferă să primească vești de la mine – pe e-mail, WhatsApp, Facebook sau Instagram.

Nu inventez vreo roată spunînd că rețelele sociale ne-au adus o libertate mai mare de formate de conținut, dintre care măcar una se potrivește oricărui consumator de informație; la fel de clar mi se pare că majoritatea outlet-urilor media sînt prezente și pe rețelele sociale. Și, din nou, nu aș vrea să vorbesc în antiteză despre cele două canale, ci mai degrabă despre cum se integrează în obiectivele mele de comunicare – să aduc cîți oameni relevanți și interesați pot alături de un produs cultural, să construiesc reputația unui operator cultural, să am un raport de diseminare mai consistent pentru un finanțator sau un sponsor. Canalele sînt importante în funcție de ce nevoi sînt, iar peisajul cultural aglomerat de la noi și prioritățile fiecăruia oricum pot transforma orice strategie infailibilă pe hîrtie într-un demers eșuat și plin de frustrări. O spun din experiența recentă – impactul de 50 k al unui reel distribuit de un influencer relevant și autentic nu a adus spectatori în sală.

Și, pentru că vorbeam de priorități, deschid o nouă direcție de discuție cu o paranteză: pe sistemul „nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-ți place ție”, conținutul valoros cred că e cel care ne propune subiecte de interes pentru fiecare dintre noi, pe canalele unde ne e confortabil să îl urmărim și într-un format pe care îl preferăm. Dar totul dispare atunci cînd printre prioritățile noastre nu se mai numără consumul de conținut, fie el de materiale de presă, podcast-uri, video-uri pe YouTube, stream-uri pe Twitch sau postări pe social media căci contextul, atît cel socio-economic și politic, cît și ecosistemul cultural actual, dar mai ales provocările vieților noastre de zi cu zi sînt Dumnezeul propriu și personal al fiecăruia dintre noi.

Închei cu ceva destul de contraproductiv pentru un om de comunicare, al cărui succes în demersuri depinde (și) de colaborarea cu jurnaliști și creatori de conținut: este extraordinar de mult zgomot în online, atît pe site-urile de presă, cît și pe social media, și e tot mai puțin loc pentru volumul de conținut bun de comunicat. E nevoie de o schimbare de paradigmă. Cum? Mă mai gîndesc pînă data viitoare.

Anca Spiridon este PR cultural, creator de contexte, curator de contexte.