Despre scrisul neprefăcut

„Îmi place lumina... apoi pămîntul... cartea... rochia... fructele... zăpada... tot ce e neprefăcut... net”, îi mărturisește doamna T lui Fred Vasilescu în curtea magazinului de mobile atunci cînd dragostea lor stă să se aprindă în vîlvătăi. Dacă e vorba de „fruct” sau de „zăpadă”, de „pămînt” sau de lumină, putem înțelege că „neprefăcut” înseamnă „natural”, dar cum pot fi neprefăcute „cartea” sau „rochia”, lucruri făcute de mîna omului, din iscusința lui, proiectate și croite conform unor idei originale ale autorului? În mod sigur pentru doamna T, dar și pentru Camil Petrescu, neprefăcut nu înseamnă nemuncit, din contra, știm cu toții că Patul lui Procust a fost elaborat pînă la punct și virgulă, făcut din mici bucăți de viață, scrisori, dialoguri și materiale adunate în aproape opt ani pentru a produce senzația de veridicitate (deși am putea spune, la o privire mai atentă, că registrul romanului e mai aproape de un idealism parnasianist decît de realismul autentic). Noțiunea de natural pe care o implică termenul de „neprefăcut” al doamnei T se referă mai degrabă la acea capacitate (sau datorie) a lucrului făcut de om, operă de artă sau obiect funcțional, de a-i urmări intim sufletul, identitatea, particularitatea experienței sale în lume. Puterea acesteia este de a te pune în legătură cu ceea ce numai autorul poate să vadă într-o anumită situație, în viață în general, și cu convingerea sa că îl poate transmite întocmai.

Mai exact, Camil Petrescu, prin doamna T, refuză să-și supună scrisul unui proces de polisare sau de ajustare conform cerințelor publicului, consumatorului, criticului. N-aș spune, însă, că scrisul care se adresează cititorilor nu suferă inerent – în momentul în care gîndurile se fac cuvinte, cuvîntul numește lucrul, iar cuvintele se articulează într-un enunț coerent, mai mult sau mai puțin descifrabil – un proces de adaptare la lectura altcuiva, a unei proiecții mentale, care împarte receptarea cu proiecția autorului în timp ce scrie. De aici, însă, pînă la formula de consum literară e cale lungă.

În principiu, nu am nimic împotriva atelierelor și cursurilor de Creative Writing care, în ultimii douăzeci de ani, au împînzit mediul literar și cinematografic local. Aș spune chiar că e necesar ca un autor să facă un exercițiu de obiectivare în fața unei oglinzi ridicate de un alt autor de bună credință. Nu știu dacă scrisul se deprinde, dar în mod sigur se exersează, se rafinează, cîștigă maturitate și complexitate (sau nu). Mai demult, cînd eram student la Medicină, am nimerit și eu într-un cerc restrîns de scriitori tineri care încropiseră un fel de laborator de creație, deși noi îi spuneam cenaclu. Acolo se citeau și se lucrau poezii, iar eu scriam mai mult proză, mai mult asistam și comentam, dar chiar și așa gîndirea sistematică și intervențiile lui Ionel Ciupureanu mi-au folosit tare mult ca să mă apropii de mine și să nu mă pierd în irelevant, în formule facile sau în aluviuni care m-ar fi făcut în scris să nu fiu eu însumi. Or, pentru mine, scrisul e tocmai acea căutare a sinelui și capacitatea de a transmite celorlalți impresia ta unică și irepetabilă despre viață.

Aud tot mai mult, de la alți scriitori sau critici, că literatura e acum într-o poziție dificilă față de cinema, Netflix sau TikTok pentru că e concurată de aceste medii în funcția ei de „divertisment”. Nu vreau să combat această idee, dar pentru mine literatura ca divertisment e ca un pachet prea mare, pe care nu știu unde să-l pun ca să mă așez undeva, mi se pare că n-are în el ce mi-ar trebui, dar totuși la expeditor sînt trecute nume în care ar trebui să am încredere, nu pot nici să-l arunc, nici nu-mi vine să-l deschid pentru că n-am trebuință de conținutul lui. Desigur, piața literară conține în mare parte romane de divertisment, romane comerciale, „ușurele”, scrise parcă pentru a fi traduse ușor și popularizate în orice cultură. Pentru mine, cititul a fost dintotdeauna o bătaie de cap, cărțile care mi-au plăcut cel mai mult, m-au marcat și m-au transformat nu se citeau „cu sufletul la gură” sau nu aveau „pagini care se întorceau de la sine” – formulări preluate de la advertiser-ii americani de către orice cititoare amatoare, de blog, sau formatoare de opinii pe Goodreads. Nu pot să spun că am citit „pe nerăsuflate” Dostoievski, Thomas Mann, Hemingway, Kundera, Camus, Saramago sau Heinrich Böll, Platonov sau Bruno Schulz, Aglaja Veterany sau Süskind. Nici măcar Hrabal, care te face să zîmbești în interior, uneori amar, alteori mai senin, nu pot să spun că mi-a adus divertisment sau relaxare. Și n-am citit doar clasici, am citit și alți autori, contemporani, mai puțin cunoscuți sau mai puțin consistenți, de fiecare dată cu interes să aflu ce gîndeau ei, cum vedeau ei lucrurile. Cred că asta am căutat tot timpul în cărți.

Astăzi știu, mai mult decît pe vremuri, cum să trec pe lîngă rafturile de bestseller-uri, caut prin texte mai vechi, prin literatura de sertar, texte care se îndreaptă nesigur spre publicare, merg (din nou) la un cerc de poezie (deși tot nu scriu poezie) cu Ionel Ciupureanu și cu psihanaliști, artiști plastici și filosofi ca să găsesc ceva autentic, scris din inimă, oricît de greoi sau de puțin estetic. Cum spuneam, nu resping cizelarea textului, e pînă la urmă o datorie ca un mesaj bun și profund să capete o formă care să se potrivească în geometria receptorului, eu însumi sînt foarte sensibil la cum sună fraza mea în urechea interioară, doar că astăzi mă îngrijorează tot mai mult un fenomen de conformare spontană a celui care vrea să scrie, regizeze, compună, o adaptare la normă, la rețeta de succes, înaintea scrisului propriu-zis. E un fel de normare a sufletului sau a minții individului la spiritul comun, prin Creative Writing sau pe cont propriu, apoi din acest calapod ies piese de serie. Lumea e mulțumită și autorul e liniștit, are „feedback” bun, „like“-uri, 5 stele pe Goodreads, ba chiar și critica, așa cum a ajuns ea azi, mai mult o agenție literară, de nevoie, pentru autorii prieteni și prietene, zice că totul e bine. Să dăm drumul la traduceri, cartea se traduce ușor, se înțelege ușor. Se uită ușor.

Mă bucur de fiecare dată cînd găsesc cîte o doză de autenticitate consistentă, proprie și personală, pentru că de autenticitate autobiografică anecdotică, pe placul lumii, e plină literatura contemporană. Citești rînduri întregi din viața autorului și, la un moment dat, dai și peste o glumă auzită în tren, o poantă, să mai descrețească frunțile, să nu uite cititorul să dea pagina. Mai pune autorul niște steluțe, trece la alte amintiri.

În „Insatisfacția față de realitatea primă”, Aristarco îl citează pe Jose Maria Castellet din L’ora del lettore care refuză atît de frumos o realitate ce devine o „reprezentare suficientă sieși”, „suficientă întrucît arată și atinge cu mîna lucrul reprezentat, și tocmai de aceea acționează ca element propulsiv sau conectiv al narațiunii”.  Or, continuă acesta, secondat de Aristarco, pentru Joyce sau Proust „lucrurile spun altceva decît e scris în imediata lor prezență” și „această taină, această realitate secundă este singura calitate care le face demne de a fi zugrăvite”. Referindu-se la imagine, Georges Didi-Huberman ar fi spus că adevărurile se ascund în „densitatea” ei, nu în semnele vizibile sau invizibile, în prezența sau absența lor, ci dizolvate fin în constituția operei. Cititul, privitul înseamnă „scotocirea în întunericul unui ochi spiritual care caută, ca să folosim cuvintele lui Joyce, să-și localizeze propria viziune”, așa cum o spune Aristarco. Și ce frumos o spune și Debenedetti, în cursul său despre roman, despre natura divină a unui om – atunci cînd cei trei crai de la Răsărit s-au dus să se închine pruncului Iisus, abia născut, „în timp ce nu văzură în iesle nimic altceva decît un copil, văzură și altceva”.

Mai este atunci romanul/filmul/ficțiunea „neprefăcută”, cum o iubea doamna T? Desigur, pentru că prefacerea este a celui care scrie, a viziunii sale asupra lumii și asupra sieși, apoi scrisul său. Dacă e muncit, scrisul îl urmează îndeaproape, îi caută relieful intim și fiecare particularitate ca să se înfățișeze lumii natural. Cred că însuflețirea autentică pe care o simți încrustată în frază atunci cînd citești poate să te ajute să deosebești o carte adevărată de un produs literar de serie. Nu aș vrea să spun mai departe că există suflete mai înalte și altele, fără scăpare, mediocre, autoare cu acoperire limitată la Goodreads și la blog-uri, mai bine spun că există suflete mai muncite decît altele și, de obicei, din acest travaliu fără capăt ies de cele mai multe ori lucruri uluitoare, dar destul de complicate. Iar complexitatea unui lucru este tocmai proprietatea care îi limitează manipularea, reproducerea și receptarea sa la scară largă.

Augustin Cupşa este psihiatru şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.