Drumul în sus şi drumul în jos

În educaţie funcţionează aceleaşi mecanisme care au produs viaţa pe Pămînt acum cîteva miliarde de ani. Iar viaţa complexă nu ar fi existat fără catalizatori. Adică fără nişte compuşi chimici care să grăbească procesele naturale şi să le facă să devină tot mai eficiente, mai rapide şi mai probabile pe măsură ce se desfăşoară. Atunci cînd peretele celular a ascuns toată această forfotă de haosul proceselor fizice, au putut începe, cu eficienţă sporită, procesele recursive care au produs în cele din urmă viaţa pluricelulară.

Atunci cînd procesele educaţionale au fost închise între pereţii casei şi apoi ai şcolii, învăţarea şi pregătirea pentru viaţă au căpătat un caracter enzimatic, complex, superior. Cred că acesta este motivul principal pentru care, cel puţin pînă acum, educarea timpurie în interiorul familiei, dublată de educarea ţintită, instituţională au reprezentat soluţii evoluţioniste şi culturale de nedepăşit.

Etologii şi specialiştii în evoluţie umană sînt azi de acord că familia nucleară, formată din părinţi şi copii (în varianta restrînsă) şi din părinţi, copii şi rudele de grade mai îndepărtate (în varianta extinsă) reprezintă soluţii care s-au dovedit foarte stabile de-a lungul mileniilor. Copiii umani se nasc neajutoraţi şi au nevoie de supraveghere atentă pe parcursul mai multor ani, au nevoie să fie hrăniţi, protejaţi, ţinuţi departe de pericolele aflate la tot pasul, familiarizaţi cu regulile şi interdicţiile utile. Dar asta e doar partea negativă a îngrijirii. Partea pozitivă constă tocmai din pornirea şi cultivarea acelor spirale pozitive, a acelor procese recursive care vor duce viitorul adult la ceea ce credem că este bun şi dezirabil.

Voi da un exemplu plecînd de la o afirmaţie intuitivă, dar nu întru totul adevărată, care este făcută deseori: copiii care îşi văd părinţii citind vor deveni, la rîndul lor, cititori. Adevărul e că studiile nu confirmă nici pe departe o cauzalitate puternică între cele două, iar lucrurile sînt mult mai nuanţate.  Cu siguranţă, o casă fără cărţi şi în care nu există practica lecturii va face mai puţin probabil ca un copil să devină un cititor avid. Dar acest lucru nu este exclus, mai ales dacă acesta are şansa de a întîlni profesori pasionaţi sau prieteni care au obiceiul lecturii.

Pe de altă parte, ştim azi, tot din cercetări, că, la acei copii cărora li se citeşte de la vîrste mici, ariile cerebrale asociate limbajului se dezvoltă mai rapid şi mai temeinic. Devin mai buni utilizatori ai limbajului, ceea ce generează o capacitate mai mare de a cunoaşte şi de a explora lumea, ceea ce va genera o consolidare mai substanţială a curiozităţii epistemice, ceea ce îi va face mai predispuşi să citească, amplificînd procesele pînă la valori înalte etc. În acelaşi timp, un copil care este obişnuit în familie să respecte reguli va deveni mai apt să utilizeze timpul într-o manieră mai structurată şi mai eficientă. Ceea ce, desigur, va face ca procesele de cunoaştere şi comunicare să devină mai eficiente. Un copil care este încurajat să-şi exprime opiniile într-un mod argumentat va învăţa de mic că poţi întîlni adversari mai informaţi ca tine, ceea ce poate creşte motivaţia pentru a afla mai multe, deci de a citi şi de a comunica suplimentar etc. Cred că ideea devine clară. Familia este locul unde încep procese esenţiale, locul unde se formează deprinderi fundamentale. Iar deprinderea nu e altceva decît fondul cvasiinconştient care va predispune copilul mai degrabă la spirale pozitive decît negative. Deprinderea este ceea ce te va ţine pe direcţia corectă atunci cînd combustibilul motivaţiei pozitive şi al entuziasmului se va fi terminat (la modul ideal, doar temporar). Este esenţial ca aceste procese să fie preluate apoi în sala de clasă pentru că altfel vor fi inhibate şi, vorba embriologului, oprite în evoluţie. Acesta şi nu altul este motivul pentru care pedagogia contemporană, alături de ştiinţa organizaţiilor, insistă ca toate părţile implicate în procesele educaţionale să colaboreze şi să vorbească aceeaşi limbă. Nu, nu e un moft al unei lumi ultrademocratice, este o practică mai conştientă şi mai eficientă bazată pe înţelegerea mai corectă a proceselor implicate.

Înţelegerea faptului că procesele educaţionale funcţionează în baza unui principiu catalizator ar trebui să ne facă pe toţi mai responsabili. Pe părinţii care pun baza unor linii de evoluţie pe care trebuie să le întreţină şi să le hrănească în primii ani. Apoi, pe cei care, în grădiniţe şi şcoli, preiau ştafeta. Pe profesorii cei mai slabi, dar şi pe profesorii cei mai buni. Pentru că nu, nu este suficient să fii bun în clasa ta dacă lucrezi în şcoli în care creşterea, complexificarea şi dezvoltarea sînt inhibate. Copiii sînt organisme care evoluează într-un mediu căruia îi înţeleg regulile şi tiparele şi la care se vor adapta. Important e ca noi să aşezăm ceea ce este de dorit în aceste medii. Ar trebui, desigur, ca nivelurile administrative să se armonizeze pentru a susţine catalizarea pozitivă şi, nu în ultimul rînd, ci poate chiar în primul, un îndemn către decidenţii politici să creeze structuri şi procese care să fundamenteze o şcoală pozitivă.

Familia nucleară poartă cu sine o înţelepciune evolutivă care nu se poate demoda cu una, cu două. Ea este soluţia cea mai stabilă evolutiv pentru o primată puternic encefalizată, exploratoare, curioasă, maleabilă cultural şi obligată să trăiască în societăţi complexe, eterogene, extrem de diverse.

Pe de altă parte, evoluţia culturală nu are mereu aceleaşi căi cu cea naturală. În avangarda civilizaţiei, peste tot în lume, dezvoltări diverse şi imprevizibile modifică modurile de a locui, de a trăi şi de a înţelege raporturile cu semenii. Familia nucleară devine una dintre structurile diverse de convieţuire, iar, astăzi, rolul ei de educator primar este pus în discuţie în nenumărate feluri. Milenialii cresc nativi digitali pe care nu îi mai pot urma întru totul şi cărora nu le mai pot preda fără rest valorile şi idealurile lor (în măsura în care mai există un sens eficace al noţiunii de ideal). Accesul nelimitat la informaţie şi la reţele creează, printre altele, un mediu cacofonic în care este mult mai greu să impui şi să păstrezi direcţii bine definite pentru membrii unor generaţii mult mai pragmatice şi mai puţin dispuse să accepte autoritatea formală. Privind la scară mai largă, culturalmente, familia nucleară pierde în postmodernitate cîrjele metafizice ale creştinismului, devenind, într-o omenire (tot mai) seculară, o soluţie printre altele.

Referindu-ne strict la cazul României, probabil că niciodată falia dintre dinamica şi aspiraţiile familiilor şi ceea ce oferă de facto şcoala românească nu a fost mai marcată. Că educaţia nu funcţionează cum ar trebui în România pare a fi singurul element de consens. Pentru că, apoi, în locul identificării cauzelor structurale, porneşte mai degrabă hărmălaia învinuirilor selective. Într-o situaţie de evidentă responsabilitate fragmentată, fiecare alege să vadă mai degrabă responsabilitatea celuilalt. Profesori neputincioşi stau cu degetele îndreptate spre familii neputincioase, acolo unde ele (şi preocuparea pentru educaţia copiilor) există. Părinţi exasperaţi acuzînd profesori convinşi că numai incompetenţa părinţilor şi a oficialilor explică lipsa lor de rezultate. Sub această ceartă de suprafaţă, o impresionantă reţea de complicităţi, vinovăţii parţiale, compromisuri maligne, totul într-o mîzgă groasă de indiferenţă faţă de educarea profundă, cea care formează şi construieşte.

Probabil că lucrul cel mai tulburător este că, şi atunci cînd educăm prin catalizări pozitive, prin cultivarea spiralelor ascendente care cresc şi dezvoltă, nu putem produce decît marginali şi/sau războinici. Marginali pentru că opţiunea pentru complexitate, consistenţă valorică, verticalitate şi curiozitate critică este dezadaptativă în mijlocul lumii noastre în care descurcăreţii guralivi şi tupeişti reprezintă protipul succesului. Războinici pentru că aceeaşi opţiune valorică va plasa inevitabil viitorul adult în faţa unui spaţiu sistematic vicios şi, cel mai grav, funcţional. Astfel, opţiunea pentru catalizarea pozitivă, pentru noi şi pentru copiii/elevii noştri, nu poate fi utilitaristă şi rămîne mereu cvasiraţională. Ea poate fi doar una virtuoasă, normativă şi, de aceea, rară.

Încă o dimineaţă cu fiul meu, o dimineaţă în care ne străduim, iar, cu minuţie, să luptăm cu noianul de teme. Anxietatea stîrnită de marele Bau-Bau, gaura neagră a oricărei motivaţii, evaluarea naţională, este abia audibilă, un susur rău, aducînd cu bolboroseala unei piaze rele. Alex este încă în clasa a şasea. Nu va trece mult şi vom geme, la rîndul nostru, sub această lespede naţională care se închide temeinic peste firavii ghiocei ai motivaţiei la cei mai mulţi dintre copiii noştri.

Copilul protestează, capacitatea lui de a contesta şi de a se lansa în şiruri interminabile de de ce-uri pare infinită. Răbdarea mea, de om luptînd în fiecare zi cu vîrtejurile descendente ale sistemului, nu este. Ne certăm adesea, ne împăcăm, mai încercăm o dată. Şi încă o dată.

Spiralele descedente pornesc uneori cu viteza fulgerului pentru a degenera rapid în declaraţii de neputinţă, de exasperare, de silă. Şi din partea lui, şi din partea noastră, părinţii lui. Pe rafturile bibliotecii, enciclopediile bogat ilustrate stau alături de cărţile cu poveşti cu care, cîndva, parcă într-o altă viaţă, pornisem spirala ascendentă a curiozităţii şi a neastîmpărului gîndirii.

Ne revenim. Nu e timp, evaluarea naţională bate la uşă.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.