Elegie pentru bucuria viitorului

„Cît despre viitor, se bucură de el dinainte”, spune Seneca (mult mai citit astăzi decît în epoca sa) despre înțelept, a cărui viață „va dura mult”. Serenitate și libertate, cele două moduri întrepătrunse ale vieții bune. Totuși, Seneca scrie aceste lucruri în Despre viața scurtă. Căci viața este, oricum ai măsura-o pe „scara” istoriei umane, foarte scurtă, indiferent de cum o trăiești, în cunoaștere sau ignoranță. Nici nu are rost să ne mutăm spre un timp al istoriei naturale sau spre cel geologic. Sîntem pur și simplu mici apariții discrete, totodată prinse într-un continuum al vieții, care nu are alt sens decît propria reproducere spre supraviețuire. De ce ar mai conta cum va fi un viitor sau altul cîtă vreme eu sînt finit, o simplă apariție (nu iluzorie, simulată, ci întru totul reală) în deplasarea neostoită a speciei prin spațiu-timp?

Printre noi sînt și oameni buni, nu doar mizantropi, care ar zice că întotdeauna există cel puțin un motiv să avem un interes față de viitor. Nu doar în sensul supraviețuirii (orizontul existenței personale) și al reproducerii (orizontul speciei), ci într-unul ce ține de umanitatea noastră într-o comunitate morală (globală). Conform acestora, omul s-a împlinit peste toate animalele, a arătat că materia vie poate fi cumplit de inteligentă, și astfel existența sa e una esențială (nu planetei): să transmită viața spiritului de-a lungul generațiilor.

Un motiv pentru care viitorul contează pentru noi astăzi este că va fi „locuit” de generațiile viitoare, pe care le aducem pe lume (le „aruncăm” în lume, ca să fim mai dramatici). Totuși, datoria față de generațiile viitoare nu poate face ea singură, ca idee abstractă, viitorul potrivit aventurii noastre esențiale ca umanitate. Ea mai degrabă ne obligă să închipuim un viitor mai bun sau cel puțin la fel de bun. Și cine-l va înfăptui?

Putem pune în act tot ce ne imaginăm și ajungem, în mod rațional, la concluzia că aceea ar fi o lume posibilă pentru o existență cel puțin la fel de acceptabilă precum cea din lumea de azi (acolo unde există pace și un grad rezonabil de dezvoltare)? Sau poate ar trebui să gîndim ceva radical nou, un viitor care deșteaptă utopia? Ambele variante sînt la fel de simpliste și niște drumuri închise. Utopia e bună așa cum e gîndul elevului plictisit că într-o zi nu va mai merge la școală ajungînd adult, iar pragul acceptabilității este o invitație la o existență destul de precară, plasată tot timpul la limită. Cum, în fond, nu sîntem în stare să stopăm contribuția noastră decisivă la schimbarea climatică, la crizele sociale și războaie, la fel de implauzibile par deopotrivă utopia și continuarea serialului umanității, cu episoade la fel de tensionate.

Ne întoarcem la observația lui Seneca. Dar cum să ne putem bucura de viitorul care ni se așterne, mai mult sau mai puțin, tuturor înainte? Vedem cum tensiunea crește și comunitatea morală se fragmentează în insule de ură și respingere. Vedem obscurantismul dospind din/în accesul nemărginit la informație, munca din ce în ce mai alienantă, în faptul cotidian și în structura ei abstractă, corpul din ce în ce mai beteag, aproape indiferent de vîrstă și sistem medical, libertatea (politică) înlocuită de distracție și distragere, egalitatea, un vis imposibil de împlinit. Războiul, prin manifestările lui de toate tipurile, în cam toate zonele lumii, se prezintă din nou drept ceea ce este, a fost, va fi: un invariant al istoriei.

Tabloul prezentului e încărcat de tonuri gri și orizonturi de plumb și oțel. O epocă de expresionism al formelor chinuite și durerii ascunse, căci e impudică în secolul nostru în care doar veselia face trafic online. Iar peste toate tronează un idol nou, fantasmă a salvării, denumită, dintr-o falsă speranță a apropierii, Inteligența Artificială. Sisteme capabile să genereze răspunsuri tocite și comune, dar și să descopere cancerul la timp sau să piloteze nave spațiale.

Sînt o apariție mai trecătoare decît licuriciul unei nopți de vară sau cosașul dimineților luminoase. Fiecare clipă a viitorului are vreun sens doar dacă înțeleg raritatea ei în fragilitatea existenței umane. A fiecărui individ, a speciei, a umanității ca proiect emancipator. Bucuria pe care o am față de un viitor care încă nu s-a împămîntenit ca prezent nu poate fi dată de tabloul mai sus arătat sau de speranța în salvare sau de apetența (larg răspîndită) pentru utopie. Bucuria vine din conștientizarea finitudinii, a contingenței, a fragilității. Imposibilitatea vieții e mai mare ca posibilitatea ei în univers, iar viul inteligent, cu limbaj și cultură, este o aberație de-a lungul și de-a latul galaxiilor, nu un fapt comun. O apariție, un fenomen în trecere, așa e, însă singurul cu putință nouă, și atît de extravagant în jocul de-a energia și materia.

Viitorul, pe care ne-a obligat metafizica să-l punem în față, înainte, este un dar. Nu ceva ce facem și lăsăm, cu toate că în mod evident ne scriem singuri capitolele viitoare ale vieții (dar nu pe hîrtia, adică ecranul alese de noi), ci ceva ce avem în păstrare, ca un dar neprețuit, cîtă vreme mai pîlpîim. Spre a ajunge și altora care de-abia acum apar și se aprind sau o vor face cîndva.

Constantin Vică este conferențiar la Facultatea de Filosofie și cercetător în cadrul Centrului de cercetare în etică aplicată (CCEA), Universitatea din București.