Elementul fantomatic

Invizibilul are o sumedenie de chipuri. Invizibil e, firește, ceea ce nu se vede. Dar ceea ce nu se vede poate fi ascuns în mod constitutiv, esențial (precum transcendența sau divinitatea), în mod contingent-întîmplător (ca un zăcămînt încă nedescoperit) sau poate fi ascuns cu intenție (ca un secret ferit de privirile profane). Și mai există lucruri care, fără să fie invizibile, sînt nevăzute, lucruri care se află în cîmpul nostru vizual, dar care ne scapă totuși privirii: ca atunci cînd avem în fața ochilor un cameleon care stă nemișcat pe o stîncă, fără însă a-l putea distinge sau „decupa” din context, fără a-l vedea efectiv. Pădurea care nu se vede din cauza copacilor e nevăzută, dar nu invizibilă.

Într-un sens larg, invizibilul se situează dincolo de tema vizualului. Invizibil e ceea ce e incomprehensibil și inaccesibil – văzului, dar și altor simțuri și facultăți. Capacitatea de a imagina invizibilul și atenția covîrșitoare pe care sîntem dispuși să o acordăm lucrurilor nevăzute fac parte din fibra intimă a făpturii noastre. Invizibilul e motorul celor mai importante întreprinderi omenești și e materia primă a credinței și a convingerilor, a creativității și a imaginației, a dorințelor, a ideilor și a idealurilor. Chiar și materialismul dialectic al unor Marx și Engels e țesut dintr-un fir subțire de idei, iluzii, închipuiri și reprezentări cît se poate de imateriale și de impalpabile.

E puțin probabil ca un răspuns sincer la întrebarea „Ce-ai face dacă ai fi invizibil?” să fie decent, moral sau să vădească vreo urmă de înțelepciune. Dacă ar fi fost altfel, nu s-ar fi ajuns la Cădere. La adăpostul invizibilității, ne năpustim spre fructul oprit (oricare ar fi acesta).

Vorbim adesea despre anonimitatea prezenței și a comunicării din spațiul digital și despre consecințele ei sociale, etice, existențiale. Homo digitalis, observă Byung-Chul Han, se folosește de Tor (un software care permite păstrarea anonimității în Internet), dar are un profil online pe care și-l actualizează cu asiduitate. În loc să fie „nimeni” (nobody), el se străduie să fie „cineva” (somebody): se exprimă public și vrea să fie luat în seamă. (Dacă ar fi „nimeni”, nu ar putea fi nici anonim.) Homo digitalis e, așadar, „cineva” – dar un „cineva anonim”. Han consideră că „societatea transparenței” din zilele noastre, în care totul se vrea accesibil, la suprafață, „la vedere”, are o latură întunecată care sporește odată cu exaltarea transparenței. Invizibilul se refugiază în adîncurile tot mai insondabile ale apelor digitale (digital deep sea).

Cu 100 de ani în urmă, Kafka scria: „Cum de s-a ajuns fie și numai la gîndul că oamenii ar putea să comunice între ei prin scrisori? Poți să te gîndești la un om care este departe, poți să-l atingi pe un om care este aproape, orice altă posibilitate depășește însă puterile omenești. Să scrii scrisori înseamnă să te despoi în fața fantomelor, și asta așteaptă ele cu aviditate. Sărutările scrise nici nu ajung acolo unde sînt trimise, ci sînt sorbite pe drum de fantome. Şi tocmai prin această hrană îmbelșugată se și înmulțesc ele atît de nemăsurat. Omenirea simte asta și încearcă să se împotrivească, să înlăture pe cît cu putință elementul fantomatic dintre oameni, și pentru a ajunge la legături firești, și la liniște sufletească, s-au născocit calea ferată, automobilul, aeroplanul, dar nici ele nu mai ajută, sînt, s-ar părea, niște descoperiri făcute cînd declinul și începuse, partea adversă este cu atît mai calmă și mai puternică, după poștă ea a inventat telegraful, telefonul, telegraful fără fir. Spiritele nu vor muri de foame, în schimb, noi vom fi nimiciți” (Scrisori către Milena, trad. Mircea Ivănescu).

Aceste rînduri par, la o primă vedere, consolatoare: pînă și inofensivele, am spune azi, scrisori au fost la vremea lor demonizate. Dar, între timp, crede Han, fantomele lui Kafka au inventat Internetul, telefoanele smart, e-mail-ul, Twitter, Facebook ș.a.m.d., iar noua generație de fantome digitale sînt mai vorace și mai neobrăzate ca niciodată. Ele proliferează, iar noi ne pierdem capacitatea de „a ne gîndi la un om care este departe și de a-l atinge pe un om care este aproape”.

„Internetul obiectelor” (Internet of Things) invocă la rîndul său noi fantome în lume. Obiectele fizice, îndeobște mute, încep să vorbească, iar comunicarea automată dintre acestea – care se petrece fără vreo intervenție umană – continuă să hrănească aceste fantome. Lumea, tot mai spectrală, pare dirijată de o mînă invizibilă.