„Există această femeie care și-a pierdut memoria și-și amintește doar poezii”

Fătul este legat de placenta mamei prin cordonul ombilical și se scufundă în lichidul amniotic precum un scafandru susținut de acest conduct. Ombilicul: o cicatrice, subliniind fragilitatea din viața de dinainte de viață.

De altfel, singurul lucru care-i putea aminti omului că demult, tare demult, a fost doi era buricul. Apollo, conform Mitului androginului al lui Platon, după ce zeii au ordonat ca oamenii, nesupuși și îndărătnici, să fie despărțiți, a reparat jumătățile rămase cu precizia unui chirurg plastician, strîngînd și legînd pielea, ca pe-un sac, într-un singur punct: în mijlocul trupului, în buric.

„Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tînjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzîndu-se cu braţele şi ţinîndu-se strîns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva, pentru că nici una nu voia să facă nimic fără cealaltă.” (Platon, Banchetul)

De ce oare Platon și-a imaginat că, dintre toate speciile – unele chiar monogame –, doar omul a avut parte de perfecțiunea absolută, deghizată în acrobat atunci cînd se mișca?

În iubire te pierzi. Trebuie să te pierzi, pentru a-l găsi pe celălalt mai frumos și mai potrivit decît e în realitate. În iubire orbești temporar și, dacă ai un metabolism milostiv, slăbești. Pentru că Platon avea dreptate, fiecare jumătate tînjește să se împreuneze cu cealaltă și deseori uită să mănînce. Sau să existe de una singură. Ca Hristosul deghizat în femeie al lui Lars von Trier, Bess, care s-a sacrificat pe sine pe altarul dragostei și a declarat, în pragul excomunicării din comunitatea religioasă din care făcea parte: „Nu poți să iubești cuvintele. Nu poți fi îndrăgostit de cuvinte. Poți doar să iubești o ființă umană. Aceasta este perfecțiunea”. (Breaking the Waves)

Cel mai greu e să începi să scrii despre iubire. Primul cuvînt, o primă frază coerentă.

Am o frică teribilă de penibil, de mediocritate, de o mînă care s-ar debarasa nemiloasă de textul meu, abandonîndu-l într-un fund de raft, lîngă Cella Serghi.

Uneori compar această frică de a scrie lung și serios despre iubire cu o relație menită eșecului. După primele luni, ajungi să rămîi acolo, într-un confort pervers al unei vieți stabile și lipsite de pasiune și amor. Cocktail-uri, vacanțe impuse în doi, neputința de a-ți privi în ochi partenerul, tăcerile din timpul nopții și patul care se mărește cu cîte un centimetru pe secundă, astfel că pentru a spune „noapte bună” și a fi auzit ai nevoie de o portavoce.

Speranța că va fi mai bine, dorințe reprimate, fantezii sexuale cu vecinii de palier, îți iei o pisică, îți iei mai multe pisici. Călătorești mult. Te îndrăgostești des, dar precaut, pentru că acel confort pervers, acel echilibru fals, plusat de inexplicabile sentimente de vinovăție, te țin ca sub un clopot de sticlă. Nu lași pe nimeni să se apropie. Uneori, te oprești pe stradă și vrei să urli. Dar nici un trecător nu te-ar lua în seamă. Te uiți în jur. Toată lumea are probleme. Unii chiar au probleme adevărate. Vezi un cerșetor pe trotuar, zîmbind cu toată gura lui știrbă. Îi invidiezi fericirea.

Odată, am iubit un bărbat care mi-a dăruit madlene.

Și îmi spunea că sînt ca o madlenă pentru el.

Îmi aminteam perfect, sau aproape perfect, totul despre scurta și intensa noastră relație, cu excepția gustului madlenelor. Poate pentru că mi le-a adus cînd ne-am văzut ultima dată, într-o zi friguroasă de ianuarie și tot atunci, la despărțire, mi-a spus că les plus grandes histoires d’amour finissent mal.

Am considerat că m-a blestemat.

Dar cum eu nu cred în metafizică, mi-am întors celălalt obraz către poezie.

„Există această femeie care și-a pierdut memoria și-și amintește doar poezii. E o poveste adevărată.” (Agnès Varda)

Tracey Emin, zeița britanică a artei contemporane, trăiește, după cum descrie ea însăși: „Fără vezică, împreună cu pisicuțele mele, Teacup și Pancake. Arta este totul pentru mine”.

În căutarea jumătății perfecte, e arta un mijloc de a te reîntregi? Sau ne întoarcem, în mod previzibil și evident, la iubire?

Ca să alegi un covor, o masă sau o vază îți poate lua cîteva luni bune. Compari materiale și prețuri, stiluri, culori. Ca să alegi un om îți poate lua cîteva secunde. E nevoie doar ca soarele să strălucească într-un fel și să-i mîngîie retina sau să te fi trezit într-o dispoziție de iubit. Și, spre deosebire de o vază, în circumstanțele potrivite – sau nepotrivite, dar cine stă atît de mult timp pe gînduri? –, omul poate rămîne o viață întreagă. Cu ombilicul tînjind după cicatricea geamănă, dar prea obosit de căutări, te poți mulțumi cu o bucată imperfectă de trup, pe care, conform tehnicii japoneze Kintsugi – ce nume potrivit! –, să încerci să o lipești de a ta, cu tristețe amestecată cu aur, în încercarea de a crea o operă de artă.

Căci ce e iubirea potrivită altceva decît o operă de artă desăvîrșită?

Rozana Mihalache este poetă. Cea mai recentă carte: Tu știai că există O balenă Solitară În oceanul Pacific Al cărei strigăt atinge frecvențe Atît de înalte Încît nimeni din specia ei Nu o poate auzi?, Editura Zugzwang, Bucureşti, 2024.