Frățietate, camaraderie, tovărășie, parteneriat și cum geografia puterii le decide pe toate

Bunicul meu patern avea un simț al umorului particular, în sensul în care, imaginați-vă, în copilărie eu habar n-am avut de cumpenele vieții sale – cum ar fi faptul că fusese arestat prin 1958, pentru importanta culpă de a fi fost primar, în regimul anterior, în satul Galicea Mare din Dolj. Adică avea suficient umor încît să se întrebe (în gura mare) dacă el ar fi scăpat nearestat dacă Galicea n-ar fi fost mare, ci mică. Dar nu acesta era bancul lui preferat, ci unul în care (rezum, din amintire) doi oameni pleacă la drum, unul era român, celălalt era sovietic/rus, iar pe la ora prînzului fiecare își scoate merindele. Dar nu aveau decît o pîine. „Hai s-o împărțim frățește!”, ar fi propus sovieticul/rusul. „Nu, hai mai bine să o împărțim juma-juma!”, ar fi răspuns românul.

Acest banc i-ar fi plăcut și lui Ghiță Dej

Bancul de mai sus, foarte probabil, era de prin anii ’50, iar bunicul meu, spunîndu-mi-l, pe la începutul anilor ’70, trăia probabil un soi de răzbunare. Nu mi l-a spus o singură dată – ci de atîtea ori încît, de la un moment dat, nici nu-i mai atrăgeam atenția că-l știu. Cred că această poantă (pe cît de copilărească, pe atît de dramatic trăită, de o întreagă generație) era un fel de „Sesam!“, o parolă ce făcea legătura între tatăl tatălui meu și propria sa tinerețe. În atari condiții, la ce bun să-i fi stricat plăcerea de a se pansa sufletește spunînd un banc?

Au trecut anii și, învățînd ceva carte, mi-am dat seama că acest banc nu era unul al disidenței anticomuniste – ci ar fi fost cu totul pe placul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (cel din a doua jumătate a „mandatului” său de dictator ales de Stalin!) și, evident, al lui Nicolae Ceaușescu. Dacă aș avea timpul și nervii necesari, chiar aș imagina un scenariu de teatru în care doi lideri de partid comunist stau alături de un ex-deținut politic și spun bancuri despre sovietici/ruși. Pentru cei dispuși să cerceteze, bancurile antisovietice abundă în anii lui N. Ceaușescu și, personal, n-am nici o îndoială că multe dintre ele erau produse, sau măcar propagate, de servicii ale Securității.

De la Signal la Veac Nou

Dar povestea „frățietății” istorice sau geopolitice este cu mult mai profundă decît amintirile mele din copilărie. În anii petrecuți la UNESCO, am mai scris-o, în sîmbetele în care rămîneam în Paris nu aveam plăcere mai mare decît să merg prin piețele de vechituri organizate, săptămînal, prin cartiere. Dintre numeroasele reviste ilustrate ale secolului trecut, din cele aflate prin lăzile sau rafturile buchiniștilor, nici una nu mi-a dat un sentiment mai contradictoriu decît publicația numită Signal – o revistă bilunară de propagandă a armatei germane, publicată în peste douăzeci de limbi (inclusiv franceza, ca și româna), care a apărut din primăvara lui 1940 pînă în primăvara lui 1945 (a durat cam cît imperiul de 1.000 de ani al lui Hitler!...).

De ce contradictoriu, acel sentiment? Pentru că, din toate numerele revistei Signal pe care le-am răsfoit, fie în limba română, fie în franceză, ceea ce m-a izbit a fost acea incredibilă doză de optimism a propagandei din pagini. Ceva cu totul similar revistei prosovietice Veac Nou, pe care am studiat-o, la începutul anilor 1990, pentru licența studiilor mele universitare (Veac Nou era, după 1944-45, publicația Asociației Române pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică, ARLUS).

Pronazista Signal (la origini, o publicație confiscată de la niște tipografi evrei din Germania și pusă în pagină după modelul revistei americane Life!) era, desigur, cu mult mai luxoasă decît prosovietica Veac Nou, apărută la București în anii austeri de după al doilea război mondial. Dar nu calitatea hîrtiei sau a fotografiei interesează aici. Pe de o parte, rămîne trăsătura caracteristică acestei propagande dictatoriale, adică imensul ei optimism – în ambele, omul (fie el nazist, fie comunist) doboară un obstacol și, la final, totul se termină cu mai binele colectivului. Și, pe de altă parte, avem alt detaliu, aiuritor: anume că, în interiorul aceluiași deceniu, România (care, atunci, era țara bunicului meu) a trecut extrem de repede de la camaraderia cu soldatul german (1941-44) la tovărășia cu muncitorul sovietic (după 1948).

Nimeni nu poartă vina – ci doar geografia.

Replica mea pentru taximetriști

De la regretatul Radu Cosașu am învățat că nu există seismograf societal mai precis decît taximetriștii. În cazul meu, de mult unii taximetriști mă asigură că lipsa investițiilor germane din economia românească după 1990 e direct legată de trădarea pe care le-am servit-o, nemților, la 23 august 1944. Nu numai taximetriștii cred asta; cunosc persoane importante, de la politicieni la ziariști, care-s pradă aceluiași clișeu. Și, invariabil (spoiler alert, pentru taximetriștii cu care mă voi mai intersecta!), eu le spun tuturor povestea regelui de început de secol XVI Francisc I-ul, mare protector al artelor și literelor din Franța, cel care i-a adăstat pe Leonardo Da Vinci și pe Mona Lisa (tabloul!) în Hexagon, dar și regele care, în marea lui confruntare cu Habsburgii și cu regele Carol Quintul (care „încercuiau” Franța dinspre Vest, din Olanda pînă în Spania), a decis să facă o alianță cu (cine?!) nimeni altul decît Suleiman Magnificul, sultanul otoman! Așadar, regele Franței, urmașul implicit al acelor franci care animaseră primele cruciade antimusulmane, iată-l că se aliază cu musulmanul Suleiman împotriva creștinilor habsburgi! Cei care mai plimbă marota „trădării” regelui Mihai din august 1944 ar face bine să-și lărgească orizonturile.

Morala? Nimic nu e mai important, pentru un conducător, decît interesul său și al țării pe care o reprezintă. Restul (religii, ideologii, frățietăți etc.) sînt detalii interșanjabile.

Cum Napoleon al III-lea a creat „pericolul galben” (și pe Fu Manchu!)

Japonia, o cultură milenară, extrem de sofisticată, dar întîrziată tehnologic în acel moment, a trăit o traumă la mijlocul secolului al XIX-lea, pe cînd puterea emergentă din Pacific – Statele Unite ale Americii – i-a impus o serie de tratate comerciale. Și, din acel moment, japonezii au început o deliberată politică de copiere/spionare a Occidentului la el acasă: au trimis tineri ingineri la școli europene, ca să vadă de unde anume provenea acel avantaj al rasei albe. Și așa se face că, în anul 1870, o delegație japoneză tocmai venea, pe mare, către Franța împăratului Napoleon al III-lea – plecînd de la ideea că armata franceză era cea mai puternică din Europa epocii. Și, pe cale de consecință, armata viitoare a Japoniei urma să copieze modelul armatei imperiale franceze! Dar, surpriză: în momentul în care atingeau malul francez, delegații japonezi aflau ceva de necrezut (adevărul e că și republicanii români de la Ploiești, atunci, au avut același sentiment): Franța fusese învinsă de Prusia, ba chiar împăratul Napoleon al III-lea a fost luat prizonier de către (viitorii) germani. Rezultatul imediat: delegația japoneză n-a mai pierdut vremea în Franța perdantă, ci s-a dus spre Germania incipientă, dar victorioasă.

Și astfel, prin casta armatei, la finalul secolului al XIX-lea, Japonia a devenit Prusia Orientului. Modelîndu-și armata după modelul clasic prusac, Japonia a învins, în 1905, puterea continentală a Rusiei țariste. După sute de ani (adică de la imperiul mongol al lui Gingis Han), era pentru prima dată cînd o putere orientală învingea, în război, un stat european. A fost un șoc, cu ecouri mondiale. Dar măcar un scriitor a profitat de context. Pe la începutul anilor 1990, într-o vacanță la mare fiind, am văzut rafturile vînzătorilor de carte pline de romanul Fu Manchu, semnat de un anume Sax Rohmer. N-aveam habar de acest autor britanic, dar aveam să aflu că el a vîndut, după 1912, milioane de exemplare, plecate din viziunea sa asupra „pericolului galben” (chinezi și japonezi deopotrivă).

Și în Statele Unite ale Americii, ideea victoriei Japoniei împotriva Rusiei din 1905 a trezit temeri firești – și de aici niponofobia care a alimentat politica americană pînă la Pearl Harbour și al doilea război mondial, cînd japonezii americani au fost încartiruiți în tabere speciale. Aceasta rămîne o pagină de istorie de care americanii de azi nu sînt mîndri, pe drept cuvînt – chiar dacă taberele, oricît de oribile au fost, nu aveau nimic în comun cu lagărele de concentrare/exterminare din harta europeană a nazismului sau a comunismului.

Inutil să vă mai reamintesc faptul că, după ce au fost inamice aprige în 1941-45, SUA și Japonia de azi au unul dintre cele mai solide parteneriate imaginabile.

A fost o vreme în care nu se certau

Și voi încheia cu exemplul contrar: cum „înfrățiții” de ieri pot deveni inamicii de azi. Conflictul dintre israelieni și unele părți ale lumii arabe este, de peste 70 de ani, o epitomă a crizei perene, cu puține șanse de rezolvare prea curînd. Aproape o duzină de războaie, ciocniri, intifade etc. jalonează această istorie a unor neamuri învecinate (și semiți cu toții).

Dar n-a fost dintotdeauna așa. Din Vechiul Testament aflăm că arabii și evreii sînt frați: Ismael (strămoșul arabilor) și Isaac (strămoșul evreilor) fiind fiii (cu mame diferite) aceluiași Avraam/Abraham. Biblia nu e aspră cu strămoșii arabilor de azi – vezi călătoria frumoasei regine (arăboaice) din Saba către Ierusalim, pentru a se întîlni cu înțeleptul rege (evreu) Solomon. Ulterior, Coranul preia multe din aceste narațiuni, dar, în mare, are mențiuni ambivalente despre evrei: uneori cere ca ei să fie tratați ca frați, alteori spune că ar face bine să se convertească (la islam, desigur). Diferența e că Vechiul Testament spune că Isaac era „fiul promis” pe care Avraam îl aștepta, în timp ce Coranul, evident, spune că „fiul promis” așteptat de Abraham era Ismael.

Este clar că, vreme de mii de ani, între evrei și diversele neamuri învecinate (din teritoriul pe care romanii îl vor numi Arabia) au fost relații precumpănitor calme – buni comercianți fiind și unii, și alții. De fapt, criza reală dintre israeliți și arabi a apărut cu mult mai recent, odată cu secolul trecut. În jurul anului 1000 d.Hr., mulți dintre gînditorii de marcă ai culturii ebraice trăiau (și creau) în califate arabe; mai tîrziu, în secolul al XII-lea, marele rabin-savant Maimonides (Moses ben Maimon) și-a redactat o parte a operei în dialectul iudeo-arabic, adică un fel de limbă arabă scrisă cu litere ebraice.

Astăzi, cînd imaginile din Fîșia Gaza ne ies cotidian în raza privirii, astfel de detalii par de necrezut. Dar, pe de altă parte, nici aici tabloul nu e cu totul negru: în ultimul deceniu, relațiile dintre Israel și unele state arabe sunnite s-au ameliorat considerabil – de voie, de nevoie, pentru că și unii, și alții au un adversar comun în vecinătate, anume Iranul persan și șiit. Și astfel istoria merge mai departe.

Adrian Cioroianu este profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai recentă carte (editor): 1921-2021. A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, Editura Polirom, 2021.