Am participat, nu cu mult timp în urmă, la un training despre comunicare. Despre optimizarea modului în care comunicăm. Prima zi, din cele două alocate, am consumat-o încercînd să înțeleg, să dau un sens cuvintelor folosite pentru ilustrarea categoriilor de personalitate și a principiilor de comunicare. Am să dau ca exemple cîteva expresii, idei în fața cărora încrederea în inteligența mea și în vocabularul meu activ s-a stins rapid și deprimant: „părți de personalitate energizate natural: computer, reconfortor, emotor, director”. Sau: „gînditorul este caracterizat de gînduri, în timp ce imaginatorul, de reflecții, iar rebelul, de contact jucăuș”, „promotorul are nevoia psihologică de incidență” etc. Cu un surîs melancolic, pe alocuri, complet decerebrat, am încercat, totuși, să văd despre ce este vorba: pe scurt, conform teoriei enunțate în cadrul cursului, sînt șase tipuri de personalitate, cu șase tipuri de nevoi psihologice, cu șase tipuri de devieri comportamentale, cu șase tipuri de comunicare eficientă. Lucrurile s-au complicat a doua zi, fiindcă, nu-i așa, nimeni nu este cuprins într-un singur tip de personalitate, și începe nebunia: două-trei combinații de caracteristici personale dau naștere unui algoritm complex de tipuri de comunicare, pentru a cărui utilizare în viața reală ai nevoie de un program computerizat care să îți spună cum să dai „bună ziua” sau cum să soliciți ajutorul unui „rebel promotor” sau al unui „gînditor empatic”. Asta dacă te prinzi imediat în ce categorie se înscrie partenerul de dialog.
De ce cred că aceste tipuri de training-uri, care au toate un scenariu similar, se înscriu în categoria din ce în ce mai seducătoare a pseudoștiinței:
Primul punct în scenariul oricărui training este dovedirea filonului științific al programului prezentat, legitimarea lui prin utilizarea de către mari instituții, mari personalități, care, evident –se subînțelege –, au reușit datorită acestui training. În cazul de mai sus, am fost anunțați, încă din primele minute ale training-urilor, că o celebră insituție de cercetare și un președine american s-au bazat pe această metodă de comunicare. Nu se dau detalii despre circumstanțe, durată, eficacitate etc. care să confirme, indubitabil, că training-ul cu pricina a adus mari izbînzi profesionale.
Al doilea punct, obligatoriu, este cel în care training-ul promite – de altfel, pe bani foarte mulți – că îți va rezolva o nevoie de bază, universală, umană, naturală: de comunicare, de dezvoltare a carierei, de cîștigat mai mulți bani, de performanță, de fericire, de dialog cu adolescentul din familie, de înțelegere cu partenerul, de trecere peste eșec, frică, divorț etc. Cine nu ar fi tentat să treacă peste toate secvențele de încercare – eșec – încercare, și iar încercare, eșec sau reușită, pînă la înțelepciune? Cine nu și-ar dori să aibă la îndemînă un secret care să îl facă să treacă senin, fără riduri, prin marile sau micile încercări ale vieții? În privința training-ului de mai sus, el promite că dă rezultate spectaculoase în autocunoaștere, în cimentarea muncii de echipă, în comunicare și relaționare, negociere, vînzări, rezolvarea conflictelor etc. E miraculos, nu? Întrebarea este: sînt milioane de metode, workshop-uri, lecții, cărți despre cum să faci ca să sau ca să nu, la care participă milioane de oameni; sînt ei, cei din ziua de azi, mai buni, mai fericiți, mai competenți, mai generoși, mai instruiți decît cei de ieri? Mai feriți de întîlnirea cu nefericirea sau cu așteptările surpate? Și aici intervine cel de-al treilea punct obligatoriu al oricărui training:
Rețeta. Cum faci. Ce trebuie să faci. În cîțiva pași. Simplu. Nu ai nevoie de nimic: de cărți, de reflecții pe cont propriu, de dialog, de dezbatere, de apel la cultură sau la memoria umanității, de principii, virtuți, efort. Totul este așezat în căsuțe standard, ușor de descifrat, ușor de memorat. Citez din cursul mai sus menționat: „un gînditor gîndește mai întîi, are nevoie de o interacțiune democratică, partea de personalitate energizată este computerul și are nevoie de recunoașterea muncii productive”. Nu e (aproape!) nimic greșit. Doar platitudini prețioase. Doar răspunsuri ferme, fără urme de întrebare, ezitare, nedumerire tatonantă. Altfel spus, ți se livrează mîncare procesată, cu amelioratori de gust și de culoare. (Am văzut zilele trecute la televizor un „exercițiu”, propus dascălilor și elevilor, de protejare împotriva agresiunii, un exercițiu care promova principiul „nu voi face rău unui copil pe care l-am masat”. Copiii cer voie colegului să îl maseze, apoi aplică regula. Nu e mai simplu să afirmăm și să promovăm principiul „nu facem rău nimănui” punct?)
Și ultima etapă din scenariul obligatoriu al oricărui training este aceea de a te face să crezi că ești masiv dependent de rețeta miraculoasă, că mergi la sigur cu ea, iar dacă nu reușești trebuie, eventual, să faci un alt training în care să vezi ce problemă ai de nu reușești unde alții au reușit. Tema pseudoștiinței și a seducției pe care o exercită e vastă. În fond, ceea ce cred cu adevărat este că cei de azi, ca și cei de ieri, ca și cei de alaltăieri, trăiesc aceleași spaime, frici, bucurii, ezitări, blocaje, eșecuri ori clipe de fericire. Din ele se nasc întrebările proprii. Și eforturile proprii. Și conturul propriu. Să nu ne grăbim să le împrumutăm pe ale altora.
Maria Iordănescu este psiholog.
