Grecia de dincolo de Grecia

Sînt mai multe Grecii în care mă simt ca acasă. În ordine cronologică, cea dintîi de care am fost locuit este cea a miturilor, urmată de cea a filosofiei. La prima mea întîlnire cu lumea mitologiei grecești am fost vrăjit de sentimentul incomod al unei aridități arhetipale. O lume ostilă, periculoasă, în care muritorii o pot păți dacă nu sînt suficient de atenți. Și pentru că, oricum, nu pot fi suficient de atenți, sfîrșesc prin a o păți. Dar și un cosmos al întîmplărilor minunate și tainice, în care sensul care ieșea pentru o clipă la iveală îmbogățea ca într-o subită explozie de lumină ceea ce știam despre lume. În astfel de momente, pînă și ostilitatea aparent gratuită a zeilor avea un sens mai adînc. Așa cum se întîmpla și în fragmentele sau în tratatele filosofilor antici greci. Neînduplecare gîndului care se cere a fi dus cu necesitate pînă la capăt, pentru a sfîrși uneori într-o angoasantă aporie, blocaj al minții, loc întunecat prin claritatea lui. De aici dezlegarea noului sens poate irumpe extatic, inundîndu-l de bucurie pe care cel care nu a întrerupt gîndul.

A doua Grecie a fost cea a insulelor verzi înconjurate de ape albastre, din nordul țării, Thassos, Evia și, mai ales, Corfu. În frunzișul luxuriant de acolo, în explozia de flori, în liniștea livezilor de măslini bătrîni, în care poți auzi de-a lungul zilei sunetul cicadelor, în apariția chiparoșilor care ritmează peisajul ca niște lumînări verzi ce sprijină cerul de pămînt, simțeam cum prin sînge îmi curge ceva din ambrozia despre care aflasem în prima Grecie. Inundat de miresmele plantelor aromatice, rozmarinul, pelinul, menta, busuiocul, cimbrișorul, care își răspîndesc cu putere farmecul olfactiv mai ales la ora după-amiezii, atunci cînd și lumina soarelui cade puțin pieziș, desenînd uneori raze de chihlimbar prin frunzișul copacilor, simțeam că lumea aceasta nu este nici a lui Apollo, nici a lui Dionysos, ci a amîndurora, pentru că natura vorbește despre amîndoi în egală măsură.

A treia Grecie de care sînt iremediabil locuit este Athos, Agios Oros, Sfîntul Munte. Dacă, vorba cărții lui Dan C. Mihăilescu, nu e cu totul sigur că m-am întors vreodată de acolo, este absolut cert că Athosul nu a ieșit vreodată din mine. Îmi este greu să pun în cuvinte starea care mă cuprinde deîndată ce pășesc în acea lume. Nu pentru că lipsesc cuvintele, ci pentru că physis-ului, naturii îi place să se ascundă, cum zicea Heraclit Eleatul, lăsîndu-ne mereu mintea în offside. Este acolo ceva care, pe cît devine de palpabil, pe atît îți scapă printre degetele cuvintelor, lăsîndu-te să te descurci cu precizia aluzivă a metaforelor.

Pentru mine, întîlnirea cu Athosul este pregătită de starea contrastantă pe care mi-o dă drumul pînă la el. De fiecare dată cînd traversez Bulgaria nu mă simt comod. O fac într-o continuă încordare, ca într-un proces de curățare care începe cu anxietatea ieșirii din familiar și înaintarea într-o străinătate pe care o percep ca fiindu-mi ostilă. Cînd intru în Grecia simt cum corpul mi se destinde. De acolo, cei două sute și ceva de kilometri rămași par a fi o străbatere ce-mi dă timp să mă bucur de leandrii înfloriți. Iar cînd ajung în Ouranopolis, orășelul pescăresc de unde iau feribotul spre Sfîntul Munte, mă simt deja cu un picior ieșit din cotidianitate. Acest loc este unul perfect liminal, de graniță. Are atît forfota, gălăgia și arțagul lumii din care vin, cît și liniștea, interiorizarea și seninătatea Athosului. După îmbarcarea pe feribot sau pe barca rapidă, începe numărătoarea inversă a apropierii de Dafni, principalul port al Sfîntului Munte: arsanaua Mănăstirii Zografou, Mănăstirea Konstamonitou, Mănăstirea Dochiariou, Mănăstirea Xenofont, Mănăstirea Sfîntul Pantelimon, Mănăstirea Xiropotamou. Toate aceste mănăstiri punctează exterior o schimbare de stare a lăuntrului meu. Cînd cobor în Dafni sînt dincolo. Aerul este parcă mai clar, liniștea interioară este mai așezată, bucuria din inima mea este mai vie. Portul are cîteva case cu arhitectura specific athonită, vreo două terase la care poți bea o cafea grecească și mînca un sandvici cald. Din acest punct simt ca fiind evidentă disponibilitatea mea de a mă lăsa purtat, de a nu mai ține să controlez totul. Sigur, de pildă, mă grăbesc să prind autobuzul care mă duce spre Kareia, capitala administrativă a Sfîntului Munte, dar nu simt că ar fi vreo dramă dacă nu apuc vreun loc în el. Știu că, într-un fel sau altul, voi ajunge acolo. Sau, dacă nu voi ajunge, va avea și acest accident un sens, care se va arăta la un moment dat. Este în mine o altă călăuzire care îmi poartă pașii.

Apoi, ceea ce începe să se devoaleze încet este un fel de ascuțire a timpului. Pe fiecare zi ce trece este ca și cum aș percepe mai clar nimicul anxietăților mele de zi cu zi, lipsa lor de greutate. Concomitent, sînt conștient de importanța răstimpului care mi-a fost dat în această viață, avînd din ce în ce mai acut sentimentul că îl pierd cel mai adesea cu multă nesăbuință, miza fiind extrem de mare. Nu este vorba despre o altă anxietate sau despre o nouă îngrijorare, ci despre o ascuțită conștientizare a faptului că sînt pe lîngă și că aș putea să nu mai fiu așa. Această Grecie, Sfîntul Munte, are pentru mine și o acută dimensiune temporală. Nicăieri în altă parte, în nici o altă geografie nu trăiesc mai viu prezența mereu curgătoare a timpului și zvonul veșniciei.

Spațiul este și el unul aparte. Nu doar luxurianța nemaivăzută a naturii, ci și amestecul de lume veche și lume nouă care se arată aproape la tot pasul. Dacă mai e să vezi un loc care să îți vorbească despre vechimea Bizanțului, Athosul este acesta. E ca și cum nu ești nici atunci, nici acum. Ești undeva între, într-un fel de concomitență care îți slăbește categoriile cotidianității în care ești obișnuit să trăiești.

După care sînt nopțile, care te solicită într-un mod aparte prin intensitatea lor. Programul liturgic al zilei începe la ora 4 dimineața. Iar pentru o persoană care se crede matinală pentru că s-a deprins cu începerea zilei la ora 7, să te trezești atît de dimineață este un tip de suferință pe care în primele zile îl practici cu o bombăneală vecină cu disperarea. Pînă în momentul în care intri în întunericul controlat al bisericii. Înăuntrul ei, ca în pîntecul unei nave care te poartă spre o destinație tainică, ochii încep să se obișnuiască încet-încet cu bezna. Sînt cîteva candele aprinse, dar tocmite să ardă la cea mai slabă intensitate. Te închini icoanelor din biserică, urmînd un traseu bine stabilit, după care încerci să dibuiești o strană în care să te așezi. Să te așezi și să începi să duci lupta cu somnul, cu atenția de a înțelege cîte ceva prin prea puținele boabe de greacă pe care le știi, pentru a înțelege cîte ceva din rugăciunile dimineții, miezonoptica, Utrenia, Ceasul I. Ațipești, te mai trezești și te ridici în picioare, închinîndu-te, mai ales la „Slavă Tatălui și Fiului, și Sfîntului Duh”, care uneori îți pare că punctează neputința ta mai mult decît să indice măreția lui Dumnezeu. Și începi să îți faci exercițiul unei interiorizări, al unei incubații cu care în lumea din afara Athosului ești prea puțin obișnuit. O atenție coborîtă pe întunericul dinlăuntrul tău, în care speri să poți întrezări o rază de lumină. Cînd nu mai reziști, ieși afară, în aerul rece al nopții, și te plimbi prin curtea mănăstirii sub bolta cerească năpădită de stele. Te dai cu apă rece pe față, asculți liniștea care lucrează în tine și îți spui că pămîntul despre care se vorbește în „precum în cer așa și pe pămînt” este inima omului. Te întorci în biserică și începi să observi cum, odată ce zorii încep să se reverse pe nesimțite, icoanele mari împărătești, acoperite cu ferecătură aurită, se luminează lin. În tot acest timp, rugăciunile citite încep să lase locul cîntărilor mai dinamice, care deschid calea Sfintei Liturghii. Cînd, în jurul orei 8, aceasta se termină, ieși în curtea mănăstirii și descoperi cu reînnoită uimire că și la finalul acestui exercițiu de interiorizare, în care ți-ai întîlnit în repetate rînduri limitele fizice și psihice, ești mai energizat decît ai crezut că poți fi. Iar ziua o poți începe surprins de bucurie.

Dar, pentru mine, cea mai importantă parte a acestui colț de Grecie de dincolo de Grecia sînt oamenii. Adunați de prin toate colțurile lumii, avînd experiențe de viață atît de diferite și de variate, de la laboratoare de Nobel, profesori, artiști, pînă la șoferi de TIR care au străbătut gerurile năprasnice din Alaska sau oameni care s-au confruntat cu scenarii de viață greu de imaginat. Cu toții sînt adunați într-o colegialitate a celor orientați spre o relație interiorizată și intensă cu Dumnezeu. Cînd mă apropii de cîte unul dintre ei, nu arareori am ocazia de a descoperi o duminică de om. O adîncire lăuntrică mereu dublată de bucurie, disponibilitate și delicatețe. Adesea am avut senzația că, în comparație cu ei, sîntem mult mai rigizi, mai critici, mai formaliști și mai îngreunați de o solemnitate mereu defensivă și superficială. Iar întîlnirea cu cei prin care Sensul îți vorbește pe viu are puterea de a te disloca din acele tipare în care te-ai baricadat pentru a te salva la un moment dat, dar care au ajuns să te înstrăineze de drumul maturizării tale sufletești. Uneori, tîlcul, revelația, poanta se arată după mai mult timp, un an sau doi. Dar cînd se întîmplă, știi ce s-a întîmplat. Și îți amintești atunci că probabil că cea mai bună reprezentare a patriei sufletului tău este acea Grecie de dincolo de Grecia, Sfîntul Munte.

 Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.