Homo homini Balrog est!

Pînă în 1990 am trăit într-o confortabilă naivitate. Am crezut că avem cu toții un singur dușman, regimul politic instalat în 1947 și sub care m-am născut și eu în 1965. Credeam că Răul nu se află în noi, cei mulți supuși și temători, indiferent dacă eram copii de intelectuali cu bunici deținuți politic, ori fii sau fiice de țărani, de muncitori, dacă eram nepoți de chiaburi, de boieri ori de cizmari... Îmi imaginam că Răul este concentrat numai în Comitetul Central al PCR și în Securitate. Aveam impresia că toți, de la țărani pînă la boieri, au suferit și suferă în mod egal, „democratic”, în vremea regimului comunist.

Dar, mai ales, nu-mi imaginam că există ură între noi, cei opresați. Și mai credeam că răutatea în sensul ei pur, răul absolut, acela instinctual, care nu provine dintr-o logică a interesului, adică nu înseamnă decît dorința patologică de a-i da cuiva în cap doar așa, fiindcă nu-ți place capul lui și nu neapărat pentru a-i fura portofelul, nu există printre noi, cei timorați doar de dictatura comunistă. Răul acesta absolut a fost definit de vechii latini prin propoziția „Homo homini lupus est”, „Omul este lup față de om”, ceea ce este o afirmație calomnioasă la adresa lupilor, care nu se omoară între ei și care au o inteligență socială extraordinară, o haită avînd o organizare mai judicioasă, mai corectă decît cea din partidele politice românești.

În ceea ce mă privește, naivitatea mai sus pomenită s-a topit în iunie 1990. S-a scris, se va mai scrie despre mineriada din acel an de dizgrație, ba chiar finalmente pare-se că face și obiectul unui dosar penal (după mai mult de trei decenii!). Dimensiunea politică a evenimentului, cu reverberații evident juridice, este cea abordată de cele mai multe ori: regimul nou-instalat nu mai dorea să arate slăbiciune față de vocile contestatare din Capitală, Opoziția, sub toate formele sale (societate civilă, partide, presă) trebuia pusă cu botul pe labe. Și un fel de „Grup pentru Monolog Social” de la vîrful statului a decis că nu ar fi potrivită folosirea trupelor Ministerului de Interne, căci nu Guvernul trebuia să desfășoare represiunea, ci „poporul” însuși – mai precis, o parte a sa, „legitim” implicată prin civism muncitoresc, astfel încît autoritatea regimului să fie consfințită de cetățeni judicios aleși. Minerii. Folosiți în spiritul unui fel de remake al succesului anilor ’50, „Lupta de clasă în vremea dictaturii proletariatului”.

Ceea ce a urmat ar putea fi descris tot cu ajutorul dictonului latinesc mai sus pomenit, de data asta însă sub forma „Homo homini fossor est” („fossor” înseamnă „miner” în latină). Căci în afară de atacarea țintelor desemnate de guvernanți, minerii au avut libertatea de a se dezlănțui asupra bucureștenilor obișnuiți. Și s-au dezlănțuit. Peste o mie de victime, oameni nevinovați. Scene halucinante, femei bătute cu furtunuri de cauciuc, tineri hăituiți pe străzi, apoi doborîți cu lovituri de bîtă. Unuia dintre aceștia, după ce fusese stîlcit în bătaie pînă își pierduse cunoștința, i-a fost înfiptă o șurubelniță în picior, minerii vrînd să se asigure că e mort. Au fost 36 de ore de groază.

Justiția de azi este preocupată de cei care, precum Pandora (dar nu din naivitate, ci din interes), au deschis cutia Răului. Nu trebuie însă uitat că oroarea acelor zile a fost posibilă deoarece în cutie se aflau deja, în stare latentă, Cruzimea, Intoleranța, Invidia, Ura… Cum își alegeau minerii victimele? Alteritatea îi stîrnea. Tot ce nu le era familiar era considerat dușmănos. Inclusiv obiecte. Copiatoarele erau „mașini de făcut bani falși”. O femeie îmbrăcată elegant, adică „provocator”? Curvă! Un tînăr cu părul lung și în blugi occidentali? Drogat, parazit social și bișnițar! Un bărbat cu barbă? Dacă nu e popă, e dintr-ăia care-l înjură pe Iliescu! Am auzit chiar că, tot în spiritul anilor ’50, se uitau și pipăiau mîinile unor trecători. Palmele unuia nu erau bătătorite de munca grea? Bîtă în cap lua! Bine măcar că nu i-au secționat degetele cu toporul, ca pe timpul revoluției culturale din China lui Mao, cînd un pianist a plătit cu multe falange nerușinarea de a avea mîini nedeformate de trudă. Dacă orașul ar fi fost populat pe atunci cu bucureștenii de astăzi, așa cum îi vedem plimbîndu-se pe bulevarde în anul 2024, am fi avut zeci de mii de victime.

Răutatea nu este însă unidirecțională. Dorința de răzbunare s-a aprins repede și în bucureșteni. Nici nu plecaseră încă minerii cînd comentariile au devenit acide. „Pînă la urmă tot o să le închidă minele, atunci să-i vezi cum se vor tîrî prin păduri, după urzici, leurdă și ciuperci, ca să le vîndă pe doi bani la marginea șoselei! O să crape de foame!” Cea mai perversă formă a răutății a fost însă un zvon născut chiar pe 15 iunie: se zicea (cu speranță în glas) că romii din Ferentari s-au coalizat și îi vor ataca pe mineri în zona Gării de Nord, înainte să plece înapoi către Valea Jiului. Adică un grup etnic disprețuit era valorizat pentru o fantasmagorică vendettă împotriva unui grup social detestat.

Cîțiva ani mai tîrziu, coșmarul trăit a început să treacă prin filtre culturale. Răsvan Popescu a scris Subomul: nevrînd să mai iasă de sub pămînt, un miner se transformă în animal. În aceeași vreme, minerii au ajuns să fie comparați cu acei morlocks din Mașina timpului a lui H.G. Wells, o rasă postumană care trăiește în subteran și deseori îi atacă și îi mănîncă pe ceilalți postumani, cei de la suprafață. Iar mulți ani mai tîrziu, cînd lumea fantastică inventată de Tolkien a ajuns și la noi, amintirea Minerului din iunie ’90 a fost regăsită de unii în Balrogul din Moria, ființă malefică din timpuri străvechi, care hiberna la rădăcina muntelui pînă cînd Durin a trezit-o din greșeală, săpînd prea adînc în minele sale.

Astăzi, după 34 de ani, în afara dosarului penal încă deschis, mineriada începe să devină, pentru bucureștenii din 2024, doar un paragraf din manualul de istorie, cam ca răscoala din 1907. Ceea ce poate nu e rău, căci timpul vindecă durerea rănii.

Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat, printre altele, Stufat ori estouffade? sau Există bucătărie românească? (Humanitas, 2008) și Alfabetul Bucatelor – Povestiri cu miez gustos cuprinzînd rețete românești reinventate sau de la străini împrumutate (Humanitas, 2023).