Iluzia autarhiei între suveranismul ideologic și ecologismul utopic

În mod neașteptat prin vigoarea asertărilor și angajamentul lor concluziv, am remarcat în ultima vreme reacții declarative pline de încredere și chiar entuziasm față de cîteva discursuri destul de opace din spațiul public prin care se promite că izolarea de tip autarhic este soluția miraculoasă a rezolvării spontane a tuturor problemelor personale și comunitare, ca și cum închiderea economică, politică și nu numai ar duce imediat la suficiență și belșug. Dincolo de disonanța cognitivă a celor care în timp ce acceptau acest discurs mușcau cu poftă din hamburgerul globalizării, am sesizat și raționamentele cu iz sofistic implicate într-o asemenea pseudo-deliberare, cele mai multe bazate pe convingeri lipsite de întemeiere și neprelucrate critic, de parcă vrăjeala ar fi suficientă pentru a înlocui orice adevăr, dacă acesta din urmă mai contează cît de cît.

Încerc în însemnările care urmează să vin în întîmpinarea acestui tip de discurs cu speranța că voi resuscita măcar rămășițe ale abilităților dubitative ale publicului luat la țintă de tribunii acestui nou mesianism și cu credința că voi deconspira (sic!) potențialul halucinogen al unor asemenea aspirații construite profetic.

Cînd auzi de izolare și autarhie în lumea actuală ar trebui să te întrebi îndată dacă acest fel de sistem economic mai funcționează pe undeva la nivel statal. Caut un exemplu care să îndeplinească măcar în parte condițiile necesare și suficiente ale unei autarhii și tot ce găsesc pe mapamond este Coreea de Nord. În rest, toate statele caută, în cele din urmă, fie și subversiv, deschideri spre lume și cuplări la fluxuri economice, indiferent dacă au sau nu au resurse. Nici cele mai bogate țări ale lumii nu se izolează insular pentru a trăi exclusivist din resursele pe care le au, ci, dimpotrivă, caută să obțină beneficii prin valorificarea eficientă a acestora într-o lume interconectată comercial, o lume a interdependențelor reciproce în care dai și iei pentru a avea și ceea ce altfel ți-ar lipsi. Cooperarea, nu izolarea, este cuvîntul de ordine al dezvoltării și bunăstării.

Caut un exemplu istoric și cred că cel mai edificator este cel al României comuniste din anii 1980, situație pe care unii dintre noi am trăit-o direct. Erau anii în care regimul comunist își propusese să asigure, așa cum rosteau ciracii propagandei de partid, deplina independență și suveranitate a țării prin eliminarea oricăror dependențe de capitalul internațional, ceea ce dusese la un efort făcut pe seama degradării calității vieții populației țării pentru achitarea datoriei externe. Țara devenise din ce în ce mai închisă, astfel încît cu greu puteai călători chiar și în unele țări comuniste, între altele, din ce în ce mai puțin în Polonia și în fosta Iugoslavie, considerate periculoase ideologic. Era o Românie a marilor dezechilibre economice, în care recoltele erau adunate de elevi, studenți și soldați, iar decuplarea de la fluxurile tehnologice transformase industria într-un sector care rezista pe seama subvențiilor de la buget. Exportam tot ce se putea vinde, iar în țară nu intra mai nimic, nici oameni, nici capital, nici tehnologii, nici mărfuri, nici idei sau evenimente culturale. Începuserăm să vorbim despre ceilalți în termenii unui „dincolo” inaccesibil, iar regimul ne oferea compensatoriu o istorie suveranistă care ducea înapoi pînă la Burebista. Așadar, avem la îndemînă această experiență relativ recentă a unui regim autarhic cu toate consecințele lui pentru viața noastră. Atunci, de ce mai luăm în serios promisiunea unei autarhii pretins binefăcătoare?    

Dar poate că nu pierderile din memoria colectivă sînt de vină, ci fascinația exercitată de un nou tip de discurs în care iluzia autarhiei este ambalată acum altfel. Nu ne trebuie însă prea multă analiză pentru a ne da seama cu ușurință că, de fapt, vechiul motiv suveranist al propagandei comuniste este reactualizat într-un nou context istoric și instituțional, într-o Românie care a trecut „dincolo”, membră a Uniunii Europene și a NATO, beneficiară a tuturor avantajelor acestei duble apartenențe, bine situată pe direcția unei convergențe cu țările din Vest. Cu atît mai mult, date fiind aceste noi realități, fie ele și conjuncturale istoric, dar de care sîntem conștienți în priză directă, produce mirare aderența nonșalantă la iluzia suveranistă fără nici un fel de reflecție critică. Neîndoielnic, este vorba despre convingeri obținute prin specularea unor vulnerabilități și prin înșelăciune, hai să o zicem pe șleau.    

Șiretlicul utilizat de scamatorii care produc iluzia autarhiei este același suveranism ideologic, adică invocarea poporului și a voinței sale în orice discurs în scopul legitimării sociale și politice. Acel „Noi sîntem poporul!”, utilizat inițial de propaganda bolșevică și preluat apoi de partidele comuniste din țările „lagărului socialist”, lozincă upgradată rapid și instrumentalizată prin formula „cine nu este cu noi este dușman al poporului”, este dovada discursivă elocventă a unui exercițiu de putere opresiv specific totalitarismului. Această forma mentis era vie în mentalitatea colectivă în România de la începutul anilor 1990, dacă ne reamintim de succesul unui personaj politic care se declarase emanație a evenimentelor din decembrie 1989, și iată că este ușor de trezit acum.

Filosofic vorbind, virtuțile acestui tip de legitimare au fost sesizate de Hegel atunci cînd își proclama propriul sistem filosofic drept sfîrșitul unei istorii a Spiritului Absolut și, drept urmare, o întruchipare a Adevărului. Marx a folosit aceeași schemă ideologică atunci cînd a concluzionat că proletariatul este forța motrice a istoriei și, tocmai de aceea, în mod necesar, ca și cum ar fi o lege a istoriei, clasa muncitoare trebuie să conducă societatea spre progresul paradiziac. Mai mult decît atît, această ideologie, decriptată de Mannheim drept „falsă conștiință”, s-a extins în spațiul social, punînd într-o relație de captivitate poporul și liderul său suprem, în sensul că cele două părți devin inseparabile atîta vreme cît sînt considerate drept produsele intrinseci al unei istorii necesare, popor și lider la pachet, expresie a voinței absolute a istoriei.  

Discursul suveranist speculează cu abilitate această predispoziție a identificării dialectice cu un lider monadic. Probabil că această apetență poate fi explicată cel mai simplu prin tribalitatea noastră ancestrală și poate fi considerată o reminiscență a a spiritului gregar în societățile deschise. John Rawls se întreba, în urmă cu vreo cincizeci de ani, pînă unde putem merge cu acest „lanț al iubirii” și conchidea că în domeniul economic nu putem trece mai departe de limitele generaționale ale unei familii extinse. Se pare însă că altfel stau lucrurile atunci cînd este invocată coeziv starea naturală de a aparține identitar unui grup, caz în care se pot justifica diverse configurații interactive la nivelul unei comunități, de la hora satului la spirala energetică în jurul unui guru. Cu atît mai mare va fi forța vectorială a acestei energii colective atunci cînd poporul însuși este convocat la masa istoriei. Mecanismul instaurării dictaturilor își are originea în această deturnare a sociabilității noastre de la firescul ei prin folosirea formulei suveraniste a garantării realizării de sine prin confundarea cu grupul masificat și adorarea liderului său.

Dar iluzia autarhiei nu stă doar în suveranismul ideologic. De dată mai recentă, pe fondul crizei ecologice, s-a produs reinserția iluziei autarhice în discursul ecologist și, în unele cazuri, fuziunea suveranismului ideologic cu ecologismul utopic. Ideea este că putem stopa degradarea ecologică a ecosistemului global prin oprirea creșterii economice și retragerea umanității într-un confort minimal asigurat de resursele naturale disponibile. Astfel, în cazul unei familiii am vorbi despre salvarea prin retragere în natură și înființarea unei gospodării autosuficiente în care să fie practicată economia naturală. Este evident că în societatea contemporană o asemenea soluție a unui „petic” de natură pentru fiecare este aplicabilă doar marginal, ea neputînd fi extinsă în nici un caz pentru întreaga umanitate, acum cu o populație de vreo opt miliarde de oameni. Gospodăria autarhică este doar o formă de utopie care nu ține deloc seama de realitățile și de provocările lumii contemporane.  

De fapt, cea mai bună replică la acest ecologism utopic o dă chiar ecologia științifică: trăim într-o lume a interdependențelor în care, așa cum ne învăța Commoner, „toate se leagă de toate”. Nu putem ieși voluntar din sistem decît pentru o scurtă vreme, iar prejudiciile pot fi insurmontabile. Un sistem economic și social, chiar dacă se află departe de echilibru și în pragul unei resetări, va supraviețui oricărei părți a sa care este detașată funcțional. De aceea, aș spune că ecologismul utopic este bun doar ca un exercițiu de respingere a unui asemenea proiect de viață. Nu cred însă nici măcar că un asemenea experiment social ar merita să fie făcut, ar fi doar un sacrificiu inutil pentru a confirma ceea ce știm deja.

Caut în istorie și cred că cel mai cutremurător exemplu al unei asemenea reîntoarceri radicale la natură pe care îl avem este cel al regimului politic al khmerilor roșii sub conducerea lui Pol Pot în Cambodgia, în anii 1970, un caz în care autarhismul a fost aplicat în ambele sale dimensiuni discutate aici, atît ca suveranism ideologic, cît și ca ecologism utopic. Printr-o mișcare dialectică în forma negării negației, societatea cambodgiană s-a întors la practicarea agriculturii cu mijloace primitive, cu hîrlețul și plugul, ajungîndu-se la remodelarea întregii structuri sociale potrivit nevoilor agrare primare, între altele, revenirea la comerțul prin troc și eliminarea banilor, desființarea instituțiilor și suprimarea fizică a intelectualilor  A rezultat o dramă umanitară cu efecte pe termen lung, sesizabile și astăzi.

Neîndoilenic, asemenea derapaje ideologice din categoria autarhismului sînt în mod evident, pentru oricine își folosește autonom „lumina naturală a rațiuni”, erori catastrofale. Dar, tocmai pentru că sînt conceptibile, au fost și posibile istoric, uneori chiar succesiv sau ciclic. Profeția lui Marx, „Istoria se repeta prin ea însăși – întîi ca tragedie, a doua oară ca farsă”, poate fi înșelătoare, pentru că atunci cînd un fapt este atenuat sau este deformat de memoria comunității, el se poate repeta cu consecințe la fel de tragice.

Constantin Stoenescu este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Filosofie și ecologie. Concepte, explorări, aplicații, Editura Universității din București, 2019.