Ilymm

Cea mai faimoasă iubire din istoria României e, fără îndoială, aceea care i-a legat pe regina Maria și pe administratorul Domeniilor Coroanei, Barbu Știrbey, Secretul ei – un secret al lui Polichinelle, de altfel, ca mai toate tainele romantice din înalta societate a vremii – a străbătut secolele închis în misterioasa formulă „Ilymm”, pe care Barbu Știrbey o presăra în scrisorile aparent cuminți adresate reginei pînă la moartea acesteia, în 1938. „Ilymm” însemnînd, simplu, „I love you, my Marie”.

Nu e o poveste obișnuită, dar nici protagonista ei nu a fost o regină obișnuită. În societatea secolului al XIX-lea, în care doar bărbații puteau să-și ia amante fără a se expune blamului celor din jur, britanica principesă Maria, devenită în 1914 regina României, pare să-și fi permis astfel ceea ce nici unei alte femei nu îi era îngăduit. Firește, n-a fost din prima chiar atît de simplu, iar consecințele, venite spre sfîrșitul vieții ei, s-au dovedit, în cele din urmă, foarte dure. Cel care a pedepsit-o pentru inimaginabila sa libertate nu a fost nici soțul, regele Ferdinand, nici măcar unchiul, inflexibilul rege Carol I, ci propriul fiu, devenit, după multe peripeții erotico-sentimentale cel puțin la fel de compromițătoare, regele Carol al II-lea. Poreclit de contemporani „regele playboy”, celebru pentru slăbiciunea sa maladivă față de propria amantă, Elena Lupescu, pe care și-ar fi dorit să o facă regina României, Carol al II-lea nu le-a putut totuși ierta mamei sale și prințului Știrbey umilința resimțită în copilărie, atunci cînd, pe coridoarele palatului regal, trebuia să îndure bîrfele îndrăznețe și aluziile fără perdea ale sfetnicilor regali. Drept răzbunare, după revenirea sa în țară, în iunie 1930, avea să-i exileze fără milă pe cei doi amanți. Pentru regina Maria, exilul de la Curtea Regală a durat pînă la moartea ei, în 1938. Pentru Barbu Știrbey, plecat să trăiască împreună cu întreaga familie în Elveția, exilul s-a extins pînă în 1940, cînd, după abdicarea lui Carol, a putut, în sfîrșit, să se întoarcă acasă.

Iubirea dintre regina Maria și Barbu Știrbey nu a fost, așadar, o poveste cu happy-end. Însă în anii săi de glorie – întinși pe deceniul și jumătate în care Maria a fost mai întîi regină, apoi eminența cenușie a Regenței nepotului ei, Mihai – a fost una dintre idilele cu cele mai benefice rezultate pentru România însăși. Marea Unire din 1918 și proiectul politic al României Mari au stat, printre altele, și sub auspiciile ei. Cum a fost cu putință să se întîmple așa, deși nici Maria, nici Barbu Știrbey nu aveau, de fapt, ultimul cuvînt în politica românească? Ei bine, acesta s-ar putea să fie ultimul mister încă incomplet explorat al relației lor.

Factorul-cheie în dezlegarea misterului e nimeni altul decît regele Ferdinand, soțul reginei Maria, cel care se căsătorise cu foarte tînăra principesă, nu din dragoste, ci din sentimentul datoriei față de rolul său de moștenitor al unui Tron fără urmași. Nu era ceva neobișnuit pentru căsătoriile princiare, la care rațiunea de stat prima întotdeauna asupra sentimentelor. Încă din primul an de căsătorie, cuplul și-a făcut datoria față de Tron, asigurîndu-i rapid moștenitorul masculin (viitorul Carol al II-lea e născut în octombrie 1883, la zece luni de la căsătoria părinților săi). Dar tot cam pe-atunci au început să devină vizibile și diferențele de temperament dintre cei doi soți. Ferdinand era taciturn, introvertit, deloc pasional și foarte obedient față de despoticul său unchi, regele Carol I. Maria era, din toate punctele de vedere, exact opusul soțului ei: volubilă, sociabilă și dornică să strălucească în societate, plină de energie și obișnuită să ducă o viață activă, foarte pasională și rebelă. În aceste condiții, era ușor de anticipat că, în mijlocul frivolei societăți bucureștene, frumoasa principesă moștenitoare avea să-și găsească repede adoratori.

Primul dintre ei, ale cărui farmece n-au lăsat-o deloc indiferentă pe Maria, a fost un tînăr locotenent, viitor general al armatei române, Zizi Cantacuzino-Grănicerul. Aventura erotică a celor doi a zguduit serios Casa Regală a României. Au circulat zvonuri insistente că al treilea copil al cuplului regal, prințesa Mărioara, născută pe 6 ianuarie 1900, n-ar fi fost, de fapt, fiica lui Ferdinand, ci a tînărului locotenent de care se îndrăgostise principesa moștenitoare. Exilată pentru o perioadă nedeterminată din ordinul regelui Carol I, Maria a fost la un pas de a fi repudiată de Casa Regală a României și doar intervenția energică a mamei sale, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, l-a împiedicat pe rege să-și pună planul în aplicare.

În ce-l privește pe obedientul Ferdinand, a înțeles, cu acea ocazie, că era nevoie să trateze cu mai multă înțelepciune diferențele de temperament dintre el și Maria. Așa se face că, în 1907, atunci cînd Barbu Știrbey intră în viața Mariei și devine marea ei dragoste, Ferdinand hotărăște să reacționeze discret: nu doar că îl acceptă pe noul amant, ci chiar îl susține pentru promovarea pe poziția de administrator al Domeniilor Coroanei, asigurîndu-i astfel pretextul ideal de a se afla tot timpul în preajma Mariei, fără ca prezența lui să dea de bănuit. În următorii douăzeci de ani, acest insolit ménage à trois avea să funcționeze aproape fără fisură, cei doi rămînîndu-i credincioși pînă la moartea Mariei. Maria, însă, nu le-a rămas tot timpul la fel de statornică: în 1917, în viața ei a apărut o nouă iubire, colonelul canadian Joseph Boyle.

Boyle ajunge la Iași, în anturajul Mariei, într-un moment deosebit de traumatic pentru ea: e amenințată să-și piardă țara, pe jumătate ocupată de armatele germane, și, deopotrivă, pe fiul cel mare, viitorul rege Carol al II-lea, declarat dezertor din armata română după ce fugise la Odessa pentru a se căsători cu prima dintre numeroasele sale amante, tînăra Zizi Lambrino. În toți acești ani grei, cel care o îmbărbătează și îi oferă un sentiment de siguranță e canadianul, sub privirile frustrate ale lui Barbu Știrbey și spre nemulțumirea regelui Ferdinand, care nu îl considera un amant la fel de „sigur” ca prințul valah. În ciuda împotrivirii celorlalți doi bărbați din viața ei, idila dintre Maria și Joe Boyle durează totuși pînă în 1920, cînd, speriați de perspectiva de a o pierde în brațele acestui personaj mult prea exotic, soțul și amantul conspiră împreună pentru a-l obliga pe canadian să părăsească România. Nemulțumită, dar resemnată, Maria se întoarce apoi la vechiul triunghi amoros, care continuă să funcționeze la fel pînă în 1927, la moartea regelui Ferdinand.

Probabil că în nici o altă familie regală nu mai există un astfel de episod, în care o regină să fie smulsă din brațele unei terțe iubiri de o conspirație formată din soțul și amantul ei. E o poveste excepțională, pe măsura personalității excepționale a Mariei.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.

Foto: Regina Maria