Împietrirea

Piatra este un material primordial al arhitecturii. Primitivii au început prin a se adăposti în spații carstice, pe care le-au împodobit apoi prin picturi, cu funcție apotropaică, magică; sau, se crede mai nou, cu reprezentări ale cerului lor. Apoi, mult mai tîrziu, apar referințe la piatra din capul unghiului, casa de pe stîncă și piatra pe care se întemeiază biserica, adică la Sfîntul Petru – sînt tot atîtea referințe alegorice și simbolice la piatră în Noul Testament.

Lemnul ieslei și cel al crucii au fost prima instanță tactilă care a însoțit și susținut nașterea și moartea lui Iisus. Piatra peșterii și cea a mormîntului virgin al lui Iosif din Arimateea au închipuit fundalul material al acelorași evenimente – paranteze între care s-a depliat episodul uman al Fiului, piatra precedînd lemnul – ca adăpost – și urmîndu-i – ca mormînt. De altfel, avem textual în evanghelii această identificare simbolică între Iisus și „piatra din capul unghiului, pe care au uitat-o pietrarii”. Aici, două înțelesuri: cel al pietrei din colțul fundației (capul unghiului) și cheia de arc/boltă, respectiv inelul de cupolă. Metafora pietrei care închide o lucrare este, precum vedem din chiar textul biblic, una străveche.

Despre piatra de la fundație știam mai puține cînd am ajuns în SUA, aflîndu-i sensurile la fața locului; spre pildă, pentru Chicago Tribune Tower s-au adus pietre din cîteva locuri fundamentale ale lumii. Clădirea, un neogotic tern, este celebră mai ales pentru competiția pentru alegerea proiectului, decît pentru ce s-a construit după aceea.

Prin capul unghiului unui arc, al unei bolți sau al unei cupole, figurile arhitecturale prin intermediul cărora se termină o operă edificatorie, înțelegem acea piesă (de piatră) care închide un sistem constructiv. Ea este ultima care se pune în operă (atît în sensul propriu, cît și în cel figurat al expresiei) și care transformă o sedimentare de materie sau o articulare tectonică de subansambluri mai mult sau mai puțin disparate într-o operă încheiată, într-un sistem constructiv armat și funcțional tectonic în toate articulațiile sale.

Așezarea pietrei, numite și cheie de arc sau de boltă, este ultimul gest edificatoriu și, prin chiar acest lucru, capătă o semnificație suplimentară, pentru că ea, ca Omega, sfîrșește opera și o încoronează. Piatra din capul unghiului, cheie de boltă sau de cupolă, este, de asemenea, și cea mai sus/bine plasată piesă constructivă a unei construcții. Pentru că, prin poziția ei privilegiată pe axa calitativă a spațiului, ea este deodată ultima, cea mai importantă și cea mai aproape de cer parte a edificiului, piesă prin intermediul căreia acest edificiu primește – instantaneu – sens.

Piatra aceasta este marcată și arhitectural diferit. Ea este mai mare decît restul, de o formă specială, uneori sînt trei pietre dintre care aceea centrală este cea esențială (Dumnezeu Triunic, sau poate peisaj al celor trei cruci de pe Golgota). Alteori, mai cu seamă în unele catedrale occidentale/catolice cu dom, vedem cheia de boltă într-o ipostază încă și mai stranie, sub specia lanternoului. Să le fi venit ideea de la Pantheonul din Roma, care are un oculus deschis către cer în centrul cupolei? Cheia de cupolă lipsește, într-un gest ascensional ultim, fiind supraînălțată suficient de mult pentru ca prin acel omphalos să mai intre încă un strop de lumină simbolică.

A se vedea, cu privire la deopotrivă vechimea și actualitatea materialelor naturale, lucrările non-rezidențiale în piatră și lemn, aproape primordiale în expresia lor simplă, ale lui Gilles Perraudin, arhitect genial, pe care l-am cunoscut la Montpellier. Am o mică poveste cu dînsul. Omul ne-a dus în via proprie (Domain Perraudin, în Vauvert nr. 41), unde își adăpostea atelierul de arhitectură și crama într-o clădire din blocuri de piatră extrase din cariera de unde s-au extras și pentru apeductul Pont Du Gard. Blocurile de piatră, de egală dimensiune, refăceau sistemul trilitic. În același timp arhaică și avansată tehnologic, simplă și în același timp stranie, clădirea lui Gilles Perraudin dă seama despre o folosire contemporană a materialului care forează atît de mult în tradiție pînă cînd dă de o ipostază a acesteia suficient de „uitată” spre a părea, adusă la suprafață și recontextualizată în circumstanțele de azi, de-a dreptul (retro)futuristă. Blocurile fuseseră tăiate cu laser și erau perfecte. Prea perfecte, și-a zis arhitectul, care a luat barda, sau tesla și a izbit fiecare bloc de piatră pînă nu a mai fost perfect. La care eu i-am recitat aproximativ poemul despre cub al lui Nichita Stănescu, motiv pentru care am și primit în dar două sticle din vinul omului.

De asemenea, în contextul folosirii pietrei ca material contemporan de construcție, se poate vorbi de lucrările lui E. Souto Moura, arhitectul portughez crescut la flama lui Alvaro Siza. Într-o lucrare dedicată lui (Eduardo Souto de Moura: Stein Element / Stone, Basel, Birkhäuser, 2003, pp. 21 și urm.), Werner Blaser sintetizează calitățile pietrei, pe care le voi reproduce aici: „piatra creează ordine” și este caracterizată de masă, greutate și putere, dar și „ușurință, naturalețe și eleganță, frumusețe și simplitate”; spre deosebire de lemn, care generează formă și este caracterizat prin textură. Piatra exprimă, ca și celelalte materiale naturale, o relație strînsă cu natura; piatra este de folosit pentru capacitatea ei de a pune în operă un „exercițiu și un semn magic într-un limbaj simbolic în același timp străvechi și modern”. În alternanță cu sticla, „creează stabilitate și dependență”. Ca material de construcție, piatra este un subiect autonom al casei, care spune povești îndelungate (inclusiv a propriei faceri, pe care o memorează), dar, de asemenea, impune ordine și fundaluri/rețele pe care se pot proiecta liber celelalte elemente arhitecturale ale spațiului arhitectural, solicită perfecțiunea execuției și, deci, plasează o mare greutate pe umerii proiectanților, cu a lor „disciplinată dorință de expresivitate”.

Am văzut pe viu aceste lucruri admirînd capela lui Souto de Moura de la Venezia, în 2018, unul dintre multele proiecte care au constituit, împreună, prima participare a Vaticanului la o bienală de arhitectură. O structură de piatră netezită spre interior și striată spre exterior, cu cîteva detalii măiestrite și o fantă de lumină zenitală dincolo de altar, părînd a curba și continua spațiul spre estul mistic: direcția verticală. Spre cer.

Dar observația cea mai importantă a lui Blaser, cu privire la piatră, este însă aceasta: „Piatra exemplifică cultura urbană”. Într-adevăr, ea este materialul cetăților, al zidurilor de apărare și al structurilor permanente, al durabilității în timp și al arhivării evenimentelor care țin de această permanență, pornind de la sarcofage; în acest punct, piatra se reîntîlnește cu creștinismul, cu geografia apariției sale, cu cultura imperiului care i-a servit drept spațiu de rezonanță.

Vă mai amintiți de Vitruvius și de ale sale Zece cărți de arhitectură? De dedicația laudativă făcută lui Octavian Augustus, potrivit căreia imperator-ul găsise o Romă de cărămidă și le lăsa supușilor săi, la final, una de marmură? Ei bine, cînd veți ajunge la Roma ca să vedeți acest oraș străvechi de piatră, să nu uitați să treceți pe la abia restauratul mausoleu al lui Augustus. Între el și rîul Tibru a fost strămutat templul numit Ara Pacis, dedicat aceluiași prim împărat. Templul este acum găzduit într-un splendid edificiu-container proiectat de marele arhitect american Richard Meier. E închipuit din sticlă, oțel și, desigur, piatră. Meier a mai făcut o splendoare în piatră, deși nu îi este material favorit, la Getty Center, în Los Angeles, folosind pentru placare o piatră tot romană, din cariera de la Tivoli, lîngă Roma. Aici, la Ara Pacis, pe fațada dinspre mausoleu, arhitectul a inscripționat tot testamentul lui Augustus, ca să antureze mausoleul însuși. Dar, repet, altarul nu fusese acolo inițial. Mai departe de el, pe primul amplasament, era un obelisc egiptean, a cărui umbră ajungea fix pe masa altarului în ziua și la ora nașterii lui Augustus.

E de menționat, vorbind despre caracterul originar al pietrei, și observația lui Mircea Eliade despre relația specială pe care Brâncuși a avut-o cu piatra. În Jurnalul său (consemnare fără dată, 1966), Eliade descrie „materia tare, impenetrabilă” de care Brâncuși s-ar fi apropiat cu sensibilitatea și venerația omului preistoric. Starea aceasta de „beatitudine indusă de intimitatea indefinit prelungită cu materia cristalină” (Mircea Eliade, Journal II, 1957-1969, Chicago, University of Chicago Press, 1973, p. 292, trad. mea, A.I.) constituie, potrivit lui Eliade, „o anume formă arhaică de religiozitate” care face ca sculptorul să dorească a-i aboli pietrei firea sa „și, mai presus de orice, greutatea, spre a ne arăta cum ascende și zboară”. Versatilitatea tactilă a pietrei o face, așadar, potrivită și pentru a rezista în timp, negociind modul în care zidurile se descarcă în sol (dacă e lăsată mai brută în opus incertum și zidărie ciclopică, bunăoară), fie modul în care zidul se înalță spre cer, dacă e netezită, precum în sculpturile lui Brâncuși. Se știe că oaspeții lui Brâncuși primeau uneori și o cîrpă cu care să mîngîie cutare sculptură a gazdei cît stăteau de vorbă, pentru a intensifica efectul de supra-lustruire pe care îl au încă și astăzi multe dintre lucrările sale de piatră sau metal.

Sau, de ce nu, Densuș, care este un proces, nu o clădire. Poate ați văzut-o deja. Dacă nu încă, mergeți neapărat în Țara Hațegului, la cetățile dacice, între care capitala lui Decebal, Sarmizegetusa Regia, apoi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și, între ele, la Densuș. E o biserică acolo foarte stranie, construită, pare-se, pe ruinele unui templu preexistent și în construcția căreia s-au utilizat piatră de placare și coloane de la Ulpia Traiana, care e la doar cinci kilometri în linie dreaptă. În secolul al XII-lea sau al XIII-lea era cu certitudine în ruină. Și acum vedeți pe pietre inscripții în latină. Arată foarte primitivă, într-un fel, arătîndu-ne că, la o mie de ani după cucerirea Daciei, tehnicile de construcție erau inferioare celor ale romanilor: pe unde nu s-a potrivit piatra din cariera ce devenise ceea ce fusese odinioară un oraș important al Daciei romane, meșterii vremii au zidit cu cărămidă, destul de precar. Am și aici o întrebare de pus: dacă, printr-o catastrofă, ar cădea biserica actuală (ipoteză nici măcar imposibilă, la cum ne îngrijim noi de monumentele vechi și de oamenii în vîrstă), ce ar trebui să reconstruim? Templul preexistent (și pe cel din Ulpia, de unde provine piatra)? Sau biserica, așa cum era?

Ambele (sau o terță variantă) nu sînt posibile decît folosind tehnicile de Virtual Heritage (VH), de patrimoniu virtual adică. Le vorbesc și eu studenților mei pe tema asta, pentru că ele reprezintă cele mai avansate modalități de a studia, fără a interveni definitiv, patrimoniul, mai cu seamă cel compus din straturi temporale succesive. Putem avea piatră veche interogată cu tehnologii contemporane, arhaică, autarhică și futuristă în același timp.

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte publicată: Loc în dialog – spațiul public – arhitectura sacră – topograme, Editura Paideia, 2022.

Foto: Richard Meier, Ara Pacis, credit foto: Wikimedia Commons