Împotriva liberalizării consumului de droguri „ușoare”

Postmodernitatea are vanitatea de a redefini totul în spiritul relativismului. De fapt, asta e singura mare idee a postmodernității: relativizarea. Nimic nu e, de fapt, „tare”, totul e „moale”, modelabil și infinit interpretabil. Vestea cea bună: totul e cum vrem noi să fie! O primă și gravă consecință în ordinea cunoașterii este aceea că efortul de a asculta argumentele „pro” și „contra” într-o chestiune controversată devine inutil. Dacă totul e relativ, atunci te atașezi, cu un puternic sentiment de legitimitate, de opinia care îți încîntă urechea, care vine bine prejudecăților și experiențelor tale. Nu e deloc altfel în chestiunea controversată a legalizării consumului de droguri zise „ușoare”. Ești de felul tău un om al vremii, ești un activist al progresului cu orice preț (la limită, cam cum era colosalul domn Nae Cațavencu), atunci ești pentru liberalizarea consumului de droguri pentru că, în principiu, ești în favoarea oricărei liberalizări. Ești, vasăzică, amicul libertății!

 Printre altele, postmodernitatea își construiește prestigiul pe ideea fundamentală a „eliberării”. Deși ideea eliberării s-a impus treptat în mai toate culturile odată cu modernitatea, succesul ei enorm a venit din capacitatea ei de a rezista oricărei exagerări: eliberarea e cu atît mai plăcută lumii noastre cu cît este o eliberare a oricui de orice. În acest nou climat intelectual, cum spuneam, totul e repus în discuție, dar nu pentru a adînci adevărul, ci pentru a dovedi că există adevăruri multiple și contradictorii, perfect echivalente. Iar postmodernitatea a mai făcut un pas vesel: cu cît adevărul contrazice observația de bun-simț, cu atît este el mai demn de susținut.

După părerea mea, problema consumului de droguri se pune corect dacă este văzută ca o problemă a corpului omenesc. Orice altă perspectivă este înșelătoare. Am putut citi multe argumente care țin de economie, de eficiență socială sau de criminologie. Toate vorbesc, în final, despre altceva decît despre om. În schimb, perspectiva corpului este cît se poate de contemporană din moment ce eliberarea corpului a devenit, astăzi, o temă predilectă de joacă filozofică și de comportament social. „Sînt liber să fac orice vreau eu cu corpul meu” – e marea lozincă a vremii. Habeas corpus într-o versiune țîfnos-infantilă. Numai că, deși presiunea ideologică a mediului cultural liberal de azi e enormă, pudoarea nu a fost, încă, pe de-a-ntregul extirpată. Intimitatea, masiv deteriorată în secolul ultim, rămîne o nevoie omenească foarte importantă. Tensiunea dintre nevoia de intimitate a corpului și imperativul de a face din corp o problemă socială este evidentă astăzi și se regăsește în orice, de la moda vestimentară la medicină și arte. În acest context al timpului, îmi pare cu atît mai corect să discutăm problema drogurilor ca o problemă a corpului.

Pe de o parte, „liberalii” postmoderni tind spre o abordare cît se poate de lejeră a drogurilor. În principiu, spun ei, continuînd relativismul, drogurile sînt „ușoare” și „grele”. Care-i care e, însă, relativ. Cum se zice sub înțelepciunea vremii noastre, depinde. Pentru ei, azi, să tragi o țigară de marijuana e libertate. Să tragi o linie de cocaină e teribilism. Teribilismul, însă, devine în timp libertate. Dar asta vine dintr-o înțelepciune conservatoare și tot ce are această sursă este, pentru „liberalii” noștri, minabil.

Privite atent, argumentele celor care pledează pentru măsuri de „eliberare” în privința drogurilor sînt stupefiant (iată!) de subțiri. Te miri că vor fi și alții care cred în ele. De pildă, ideea că e de reprimat furnizorul și nu consumatorul e ridicolă. Atîta timp cît va exista o piață (adică consumatori) vor exista și cei care furnizează pieței. Scoaterea la lumina legii a unei piețe nu înseamnă reducerea ei. Legalizarea unor droguri (zise „ușoare”) cu argumentul că astfel vor fi loviți traficanții este o utopie. La fel, argumentul că un consumator de droguri „ușoare” se va opri la acestea și nu va căuta droguri tot mai „grele” este departe de a fi dovedit. Sigur că „liberalii” vor cita studii care-i confirmă. Dar e de spus că există cel puțin tot atîtea studii care-i infirmă. Dacă chiar vrem să știm răspunsul la întrebarea „Este drogul ușor o cale spre drogul greu?” citim toate rapoartele serioase în chestiune și vedem că sîntem foarte departe de un răspuns clar. Apărătorii ideii de legalizare a comerțului unor droguri invocă fel de fel de statistici care arată că piața drogurilor „grele” („de risc”, li se spune, ca și cum cele „ușoare” nu prezintă riscuri) ar fi scăzut în condițiile liberalizării consumului de droguri „ușoare”. Doar că, știm de la alții, nimic nu e mai mincinos decît statistica și, dacă vezi echilibristica cu procente a susținătorilor legalizării drogurilor ușoare, îți dai imediat seama că nu e o demonstrație, ci o jonglerie. Iar dacă ai curiozitatea să afli metodologia care a condus la acele procente, te lămurești imediat. În plus, piața drogurilor ilegale este, evident, imposibil de măsurat. Sînt estimări, desigur. Dar estimările sînt, în fapt, date cu o mult prea largă marjă de eroare ca să le poți lua în serios.

În fine, probabil că cel mai ridicol argument pentru liberalizarea consumului de droguri în România e că așa fac și alții. Sigur, cînd spui „alții” și te referi la țările europene cu care ne străduim să formăm o comunitate cît mai integrată, argumentul devine și politic. Numai că argumentul politic este încă mai înșelător decît cel statistic. Dacă e dezirabil să adoptăm de la alți europeni modele în toate cele, e necesar să vedem, totuși, de unde pornim. În Occident, explozia consumului de droguri s-a produs în anii 1960-1970 din cauze asupra cărora nu ne oprim acum. În România, acest episod nu a existat. Ca în multe alte aspecte ale occidentalizării noastre, luăm trenul din mers. Liberalizarea consumului de droguri „ușoare” a venit în Occident ca răspuns (nici ei nu sînt pe deplin siguri că e răspunsul cel bun) la o anume realitate. Noi n-am avut-o. Oare nu e suficient să ne gîndim bine, să ne gîndim de două ori, dacă exemplul occidental în privința reglementării consumului de droguri este potrivit realității noastre? Mi se va spune că și la noi consumul de droguri a luat proporții îngrijorătoare. Cred asta. Dar mă întreb dacă specificul fenomenului de la noi (care, de pildă, nu este deloc transgenerațional ca în Vest) nu se pretează unui alt tip de atitudine decît cea a modelului.

Asupra argumentului care amestecă situațiile medicale extreme cu situațiile obișnuite, chiar nu merită să zăbovim. Conform acestui argument, trebuie să putem consuma la liber opiu, din moment ce anumite opioide alină durerea marilor bolnavi. E un argument demn de a fi ignorat.

Dar, ridicînd ochii de pe lista argumentelor „eliberatoare”, constat încă o dată că trăim într-o lume contradictorie: văd că cei mai mulți activiști ai eliberării comerțului cu droguri sînt chiar cei care militează pentru drastica îngrădire a pariurilor și a „păcănelelor”. Motivul: aceste apucături creează adicție. Adicția, desigur, e dăunătoare. Sînt convins că mai toate relele care se pot întîmpla unui om vin din adicții. Sînt un adversar convins al oricărei forme de dependență care înrobește mintea, sufletul, corpul. Numai că, mă întreb, pentru apărătorii liberalizării comerțului cu droguri, există adicții bune (cum ar fi cea pentru droguri) și adicții rele (cum ar fi cea pentru pariuri)? Sau, poate, mi se va spune că drogurile „ușoare” nu produc adicții. Tutunul, alcoolul, pariurile, da; drogurile, nu? Oare potențialul drogurilor, inclusiv al celor „ușoare”, de a crea dependență nu este dovedit?

Lucid vorbind, e limpede că lumea nu a găsit răspunsul corect la această imensă provocare socială: consumul de droguri. La fel, e limpede că industria ilicită a drogurilor, cu tot cu consecințele ei criminale, prosperă. Nu o putem măsura cît de cît precis, dar e limpede că prosperă pentru că, pe de o parte, oferta se diversifică permanent (deci producția și crearea noilor droguri merg înainte) și rețelele de traficanți sînt tot mai performante. Asta se vede. Față cu acest fenomen, eu cred că orice atitudine permisivă este greșită. Bineînțeles că producătorii și traficanții de droguri trebuie, în primul rînd, pedepsiți. Închisoarea și represiunea penală sînt singurul tratament pentru ei. Dar cred și că suprimarea pieței drogurilor este o prioritate. Cum să faci să scadă consumul de droguri? Mai întîi, cred că împărțirea lor în „ușoare” și „grele”, urmată de tratamentul legal diferit, nu este o cale bună. Nu doar pentru că, așa cum ziceam, ce-i „greu” azi va deveni „ușor” mîine. Nu doar pentru că nu e deloc sigur că cele „ușoare” nu sînt o poartă spre cele „grele“ (deopotrivă pentru consumator și pentru cel care comercializează – firești sînt atracția primului spre experiențe tot mai tari și atracția celui de-al doilea spre un profit tot mai mare). Dar, mai ales, pentru că efectele negative ale drogului de orice fel asupra corpului există. Veți spune că la cele „ușoare” aceste efecte nu sînt chiar ca la cele „grele”. Poate că da. Dar dacă trăim într-o lume tot mai preocupată de sănătate și tot mai preocupată de cultivarea unui corp curat, nu e firesc să interzicem orice consum de droguri? E bine că, recent, ne-am repezit asupra zaharurilor, băuturilor acidulate și tutunului. Cum se vede că, în această amplă campanie spre curățire trupească (în sens fizic), liberalizăm drogurile?

Dimpotrivă, mie mi se pare că argumentele împotriva legalizării consumului de droguri (orice drog!) sînt solide. Dacă consumul de droguri se legalizează, e de la sine înțeles că va crește numărul celor care vor consuma. (Că tot veni vorba, nu știu de ce nu se citează studiile care spun că aproape o treime dintre cei care nu consumă droguri spun că motivul pentru care nu consumă este că e ilegal?) Apoi, e ridicol să crezi că dependența de tutun sau de alcool are efecte medicale grave, dar dependența de droguri, fie ele „ușoare”, nu. Așadar, liberalizarea consumului de droguri va duce la o creștere a problemelor medicale la nivelul general al societății. Ca și cum nu ajunge că sîntem tot mai expuși bolilor din pricina poluării și a chimicalelor din mîncare, ne mai trebuie niște boli în plus.

Dar, poate, cel mai dur efect al liberalizării drogurilor, efect pe care, de pildă, dependența de tutun nu îl are, se va descărca asupra relațiilor sociale. Dependentul de droguri, chiar și „ușoare”, este o problemă majoră pentru familia lui, pentru grupul lui social, pentru societate în ansamblu.

În loc să legalizăm drogurile, ce-ar fi  să le combatem? „Just say no!” – după cum spunea o campanie de pe vremea în care America era, oricum, mai sănătoasă la cap decît este acum. Argumentul că oricum drogurile au pătruns peste tot și trebuie să le legalizăm este aiuritor. E ca și cum ai spune că, dacă tot a devenit tot mai obișnuit un obicei prost, e bine să considerăm că nu mai e prost, ci un obicei bun. Eu cred că lupta cu drogurile, cu toate drogurile, nu trebuie să înceteze și că toate mijloacele, de la cele penale la cele comerciale, de la educație la constrîngere morală, trebuie folosite în acest scop.

Și, dacă mi se permite o opinie personală referitor la campania legalizării drogurilor „ușoare”, eu cred că „liberalii” care o susțin greșesc și aici, așa cum greșesc în multe alte privințe: ei cred că răul dispare dacă îl considerăm un bine.