În căutarea jumătății pierdute

Sculptura lui Mircea Roman „Coajă de om” redă o jumătate de om, un om disociat, eviscerat de sine, cu o identitate volatilă și precară, un înveliș fără miez, lipsit de conținut, fără mîini și fără chip, o cutie goală umblătoare în care se poate pune orice.

„Coajă de om” este metafora a ceea ce ne înjumătățește și ne golește de sens. Dintr-o perspectivă filosofică, coaja reprezintă limita, peras, este granița care desparte exteriorul de interior. Cînd interiorul e gol, coaja nu mai delimitează nimic. Făcută din bucăți de lemn, din fragmente care se recompun într-o formă nouă, cu acces neîngrădit la hăul interior, cu o identitate construită tocmai din lipsa ei, prin fragmentare, sculptura redă drama ființei umane de a nu se putea simți întreagă, plină și completă.

Mircea Roman a sculptat o cutie goală, antropomorfizată. Corpul e un depozitar al pustiului, al neantului, o interfață a existenței fără experiența de a fi, o jumătate de om făcută din bucăți al căror liant e sîngele, simbol al vieții, dar nu al ființei. Rigiditatea picioarelor, a trupului, lipsa mîinilor sînt o expresie a lipsei de libertate, a încremenirii în neființă, iar poziția frîntă exprimă o supunere oarbă la penuria interioară și a declinului. „Coajă de om” este expresia agoniei amputării trupului de psyche, a tristeții propriei zădărnicii, care înduioșează. Mircea Roman prețuiește simplitatea matematică, în timp ce redă densitatea poetică în toată profunzimea ei, a trăirii unei înjumătățiri prin desprinderea de sine însuși. „Coajă de om” ridică întrebări precum: ce ne frînge, ce ne golește, ce ne dezumanizează, ce ne depersonalizează, ce ne fragmentează? Prin urmare, ne face să reflectăm și la antipodul acestora: ce ne umple, ce ne verticalizează, ce ne umanizează, ce ne întregește?

Căutarea necontenită a „jumătății” este o căutare fantasmată a întregirii de sine, a unui fel de restaurare și completitudine, de împlinire, de plin.

În Banchetul lui Platon, Aristofan relatează mitul androginului, potrivit căruia, în vremurile acelea, existau ființe care erau și bărbat, și femeie, „un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi laturile formînd un cerc; aveau patru mîini şi tot atîtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gît rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură”; „erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atît ele însele, cît şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mîndria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte pînă şi pe zei. […] De aceea Zeus a hotărît să-i taie în două. […] Aşadar fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaştere, fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim”.

Această reîntregire poate fi realizată doar cu ajutorul dragostei, exact cum spune și Platon, prin vocea lui Aristofan: „Dragostea nu este decît un nume pentru dorința noastră pătimașă de a fi din nou întregi” (Platon, 2011, 116).

Mitul androginului ne reamintește că ne aflăm mereu în căutarea întregului pierdut, în căutarea acelui împreună care ne poate reda sensul și forța de odinioară. Această metaforă aduce în discuție mai multe aspecte importante. Pe de o parte, avem tema angoasei de separare și de pierdere, pe care oricine o resimte survolîndu-i substratul ființei, dacă se gîndește la sine ca la o persoană căreia îi lipsește jumătatea. Pe de altă parte, avem conturul pericolului pe care îl presupune această neîncetată căutare a fuziunii cu un celălalt, care i-ar restitui sentimentul de plinătate. Această căutare o poate absorbi complet, arzînd de înflăcărare, într-un demers distructiv tocmai pentru că o poate determina să renunțe la orice alte preocupări semnificative. Totodată, Zeus, ca metaforă a înțelepciunii culturii, aduce și posibilitatea unei împliniri în realitatea pragmatică, adică posibilitatea unei împliniri parțiale a fantasmei de fuziune prin intermediul iubirii mature, caracterizată de limitele firești date de corp.

Acest mit ascunde în țesătura sa experiența tăierii cordonului ombilical și căutarea fantasmată a restabilirii fuziunii cu mama, caracterizată de o dorință intensă. Mitologia greacă devansează cu aproximativ două mii de ani psihanaliza și teoria Melaniei Klein („Dezvoltarea unui copil”, 1919, 1921) în Iubire, vinovăție și reparație, 2011, p. 26) în formularea fantasmei de omnipotență și a sentimentului de a fi „buricul pămîntului”.

Sentimentul de incompletitudine, de persecuție prin incizie și îndepărtare a jumătății, se află la originea fanteziei de a fi centrul lumii cuiva și, prin reuniune cu acea persoană, de a redobîndi plenitudinea, beatitudinea și migrarea în celălalt (Ortega y Gasset). Tîlcul mitului lui Platon ar putea fi acela că, atunci cînd oamenii se împăunează cu trăsăturile unui zeu, n-au decît să-și întoarcă privirea asupra propriului corp și, la vederea ombilicului, să conștientizeze că sînt doar jumătăți. Exercițiile de autoexaminare sînt cel mai bun leac împotriva înfumurării.

În Drumul spre centru (1991), Mircea Eliade afirmă că androginul reprezintă un simbol pentru îmbinarea caracteristicilor atît masculine, cît și feminine, deopotrivă cu capacitățile și resursele fiecăruia, „bărbatul capătă calități feminine: grație, supunere, devotament etc. Iar femeia care iubește se îmbogățește cu virtuți masculine: spirit de inițiativă, dorință de a proteja, de a domina, de a conduce etc”.

Această idee a complementarității este, într-o anumită măsură, adevărată. Sîntem diferiți și interdependenți, adică avem nevoie unii de ceilalți pentru a construi lucruri de orice natură. Totodată, putem observa la copii, de pildă, tendința de a căuta figura maternă pentru nevoia de consolare, iar pe cea paternă pentru joacă. Conform unor studii recente, bărbații par să pună accentul cu precădere pe autonomie și statut, pe cînd femeile pe relații și siguranță în general (Schwartz & Rubel, 2005). Deși sîntem, în cea mai mare măsură, ființe culturale, avem o matrice biologică pe care se imprimă și se armonizează cultura: homo ludens. Există diferențe structurale între bărbați și femei, dar nu dintre cele care au intrat în traficul obișnuit al dialogurilor bazate pe stereotipii. Și femeile, și bărbații pot fi persoane briliante sau mai puțin briliante ori deloc. Nu există diferențe de inteligență determinate de sex. De asemenea, bărbații pot fi foarte grijulii și consolatori, la fel cum femeile pot fi teritoriale, protective și pline de inițiativă.

În volumul Diferiți: genul văzut de un primatolog, apărut în limba română în colecția de știință a Editurii Humanitas, etologul Frans De Waal face o incursiune minuțioasă în aspectele care ne apropie și ne despart în relație cu zestrea biologică, fără a exclude cultura, și conchide că „totul depinde de iubirea dintre noi, de respectul și aprecierea față de ideea că oamenii nu trebuie să fie identici ca să fie egali”.

Complementaritatea între oameni, în general, poate fi în două direcții. Există un pol al potrivirii în pozitiv, ce aduce creșterea celor doi parteneri, în care fiecare participant vine cu o contribuție la relație și la construcțiile pe care le demarează împreună, dar există și un pol al potrivirii în negativ, în care fiecare îi amplifică celuilalt suferința. Există deci o complementaritate în registrul iubirii și există o complementaritate în registrul urii. Complementaritatea din primul registru conține recunoștință, idealuri și valori comune, grijă față de celălalt, protecție față de relație, respect și modestia propriei cunoașteri (cu limite) a celuilalt, iar această conștiință a modestiei vine cu deschidere, interes, curiozitate și intimitate. Există acest paradox al intimității care poate fi ilustrat prin sentimentul pe care îl avem atunci cînd, în drumul obișnuit pe care îl parcurgem zilnic, descoperim un loc nou, pe care anterior nu l-am observat, dar care era dintotdeauna acolo. Un sentiment de uimire, care vine și cu o stare de anxietate combinată cu entuziasm, începe să se înfiripe în interiorul exploratorului.

Paradoxul intimității poate fi formulat astfel: cu cît aflăm mai mult despre celălalt, cu atît mai puțin știut ni se pare. Cercul cunoașterii, pe măsură ce crește, se învecinează cu și mai mult necunoscut. Cei mai bine cunoscuți ni se par cei pe care îi cunoaștem cel mai puțin, de unde și tentația de a le atribui etichete, iar etichetele lipite de ei nu sînt, în realitate, decît prejudecățile noastre. Oamenii își dau cel mai adesea cu părerea și îi portretizează pe cei pe care nu îi cunosc, pentru că, în realitate, se proiectează pe sine în ei. Cu cît știm mai multe despre celălalt, cu cît îl trăim mai intim, cu atît mai străin și necunoscut ni se pare. Este ceea ce auzim uneori în substratul expresiei „credeam că ești altfel”, asta deoarece cunoașterea celuilalt vine la pachet cu descoperirea contradicțiilor intrinseci fiecărei persoane. Capacitatea de a manifesta un interes constant, animat de iubire, pentru experiența subiectivă de a fi celălalt, și deschiderea de a înțelege și de a-l înțelege deschid, deopotrivă, culoare noi către cunoașterea și înțelegerea de sine. Acestea implică și un anumit tip de identificare cu celălalt.

Indiferent de natura unei relații în doi (părinte-copil, prietenie, iubire romantică, coparentalitate, colegialitate, fratrie), beneficiile și obligațiile se împart în mod natural și implică descifrarea mecanicii existenței în comun. Poate nu întotdeauna se împart, din prima, la jumătate, poate că împărțirea nu este mereu echitabilă, deși asta ar fi de dorit, însă relațiile nu sînt ceva dat, ele implică o continuă muncă, susținută de răbdare, curiozitate, înțelegere și respect pentru viața privată a celuilalt și pentru intimitatea comună.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.

Foto: sculptura Coajă de om, Mircea Roman, credit foto: Flickr