Influencer-i sau oameni către care ne uităm cu încredere

Aveam 19 ani cînd am intrat la Facultatea de Jurnalism. M-am prezentat emoționată la etajul 6 din clădirea de la Leu, acolo unde pe pereții de la parter scria cu literele de tipar: Fetele de la jurnalism și de la psihologie sînt niște curve. Scriseseră probabil băieții de la Politehnică, cert e că timp de patru ani cît am învățat despre obiectivitate și surse, anchete și rolul jurnalismului într-o societate, în clădirea de la Leu propoziția aia a rămas scrisă pe o bucată de cărămidă, în proximitatea liftului. Nimeni nu și-a asumat rolul de a schimba asta.

Mi-am amintit de ea azi-dimineață, cînd mă gîndeam cît de diferiți sînt jurnaliștii de astăzi de cei pe care îi studiam acum douăzeci de ani și cît de diferită este meseria asta de cînd social media a pus stăpînire pe informație.

Anii au trecut, din jurnalist am devenit și eu PR și apoi, iată, distribuitor de filme la Bad Unicorn. De șapte ani de cînd aducem filme în cinematografe am căutat toate variantele, posibile și imposibile, de a aduce filmele noastre mai aproape de spectatori. Campanii plătite în social media printre alte 1.000 de campanii, spoturi radio, metrouri branduite, autobuze, stick-ere prin cafenele, influencer-i. Dar cred că o recomandare făcută de cineva din convingere face cît toate aceste campanii pe care se cheltuiesc inutil mult prea mulți bani.

Pentru noi, influencer-ii nu sînt oamenii urmăriți de zeci sau sute de mii de oameni. Nu credem în asta. Nu cred că cineva care astăzi promovează o băutură carbogazoasă, mîine un deodorant și poimîine un telefon poate convinge pe altcineva să meargă la un film. Decît dacă vede filmul și este realmente impresionat de filmul respectiv, apoi scrie despre asta cu naturalețe. Mai exact, dacă nu este un job, dacă nu e plătit pentru asta.

Facem evenimente și avem libertatea de a chema acolo pe cine vrem noi. Sigur, ne dorim ca acești oameni să ne ajute să dăm vestea mai departe, să vorbească despre filmele noastre, să-i convingă și pe alți oameni să meargă să le vadă. Însă nu îi alegem după cifrele de pe Instagram și nici după numărul de like-uri. Lista de bază este compusă din oameni pe care îi admirăm. Care în domeniul lor de activitate, fie că este unul artistic sau unul foarte practic, fie că sînt jurnaliști sau creatori de conținut, ONG-iști, publicitari, scriitori sau editori, fotografi, actori sau sportivi, fac lucruri la care ne uităm cu uimire. Reușesc să schimbe ceva în bine. Oameni care ar șterge de pe pereții unei facultăți o propoziție care mi-a rămas în minte după douăzeci de ani. Care au curajul pe care eu nu l-am avut.

Ne gîndim mult la fiecare premieră, avem liste peste liste. Cui i-ar plăcea filmul pe care îl lansăm? Cine este preocupat de subiectul pe care filmul îl pune în discuție? Care sînt comunitățile de oameni care ar rezona cu mesajele noastre? Cine sînt oamenii din aceste comunități a căror opinie, articulată, ar conta într-o decizie? Cum ajungem la categorii diferite de vîrstă?

Desigur că sînt și jurnaliști printre ei, mulți din zona independentă. Din păcate, în mainstream nu prea mai există jurnaliști interesați de zona culturală, iar cititorii publicațiilor cu sute de mii de urmăritori nu sînt interesați de filme de autor. Pur și simplu, cultura nu vinde. Și atunci, misiunea de a ajunge la oameni este mai dificilă. Apelăm la acești oameni-exemplu de urmat și realmente interesați de mesajele pe care vrem să le transmitem prin aceste filme. Pentru că și jurnaliștii sînt oameni, au preferințe, au idei în care cred, au opinii. Iar o opinie articulată face cît zece ad-uri în Meta. Din fericire, mai există mulți jurnaliști care știu să scrie o opinie articulată.

Lipsa unei prese culturale articulate și a unor publicații mainstream care să acorde spațiu și interes culturii devine apăsătoare mai ales în relații internaționale. Nu o dată mi s-a întîmplat ca producătorii sau distribuitorii cu care lucrăm să ne ofere ocazia de a trimite jurnaliști români la conferințe internaționale sau a organiza interviuri cu regizori, actori sau scenariști a căror voce se face auzită pe plan internațional. Lucrurile astea costă, iar eu mi-aș asuma oricînd aceste cheltuieli dacă aș avea persoana potrivită pe care să o recomand: acel jurnalist care să știe cine sînt regizorii și actorii despre care vorbim, de ce vocea lor este una valoroasă, care să lucreze pentru o publicație cu o audiență mare, care să fie citiți și ale căror articole să fie pe înțelesul unui public larg. Din păcate, aici căutăm unicornul, și nici măcar pe ăla rău.

E un cerc vicios, cultura nu vinde, iar potențialii cumpărători nu ajung să afle informația.

Într-un dialog recent la care am participat la Zilele Nordului, cineva spunea să nu mai credem în presă. Să ne căutăm singuri informația. Problema e că nu ne mai ajută nimeni să o filtrăm. Că vocile care își dedică timpul și viața acestei meserii nu mai au atît de mult timp. Pentru că trebuie să mai facă și altele pe lîngă ea, ca să poată trăi. Și atunci se descurcă fiecare cum poate prin haosul social media.

Urmărim oameni pe care îi citim ca fiind de încredere, cu care rezonăm atunci cînd vorbesc despre valorile lor, a căror viață o admirăm. Aceștia sînt influencer-ii pe care noi îi căutăm. Cred că ne căutăm fiecare tribul. Sau triburile. Dintr-un sentiment de nevoie de a aparține, de a ne face înțeleși. Filmele sînt doar un instrument prin care încercăm să unim mai multe astfel de triburi. Și în care oricine este binevenit.

Monica Felea este distribuitor și promoter de film, co-fondator la Bad Unicorn.