O lume complexă și hibridă este sugestia domnului profesor Daniel David, rectorul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cînd spuneți hibridă, la ce vă gîndiți? Că sîntem de acord cu toții că trăim într-o lume complexă.
Daniel David: Mă gîndesc la faptul că, odată cu democratizarea cunoașterii, mai ales prin apariția Internetului și după aceea, prin dezvoltarea rețelelor de socializare și a bazelor de date, alături de cunoaștere a pătruns foarte puternic pseudocunoaștere și ceea ce numim fake news. Și atunci avem un ameste complex de cunoaștere, non-cunoaștere, pseudocunoaștere, în sensul ăsta foloseam termenul „hibrid”, e foarte greu pentru un om care nu este bine pregătit să le separe și e foarte greu să ajungă la cunoaștere fără să fie sedus, ca să spun așa, pe drum de pseudocunoaștere sau de non-cunoaștere. [...] Rețelele de socializare sînt foarte importante în acest peisaj hibrid, iar despre fake news, eu am scris și am vorbit inclusiv în 2012-2014, cînd pregăteam lucrarea Psihologia românilor.
Sigur că acum vedem un impact extraordinar de mare și ni se pare că e un fenomen nou, dar fenomenul e mai vechi, poate nu i-am dat multă atenție sau nu a fost la magnitudinea de astăzi.
Poate că nu i-am dat atenție noi ceilalți, nespecialiștii [...], dar ce s-a întîmplat totuși? [...] De ce sîntem acum atît de predispuși la fake news?
D.D.: Eu mă uit mai degrabă cu ochiul psihologului. Și îmi amintesc că în anii 2000 eram în Statele Unite și discuțiile de acolo [...] erau că, odată cu apariția Internetului și a democratizării cunoașterii, vom asista la o prăbușire a autocrațiilor. Adică oamenii vor avea acces la cunoaștere și atunci autocrațiile vor reuși mai greu să se mențină, fiindcă se va vedea, ca să spun așa, minciuna care stă la baza lor. Iată însă că Internetul a fost inundat, cum spuneam, de pseudoștiință, non-știință, pseudocunoaștere, fake news, care au contaminat serios știința și aș îndrăzni să spun că pe alocuri și religia.
De ce sîntem mai sensibili astăzi la aceste lucruri? Putem analiza și la nivel internațional. În România, în primul rînd, stăm foarte prost cu sistemul de educație [...], iar principalul factor care contribuie la această vulnerabilitate este rata ridicată a analfabetismului funcțional, estimată la 42% pentru tinerii de 15 ani. Lipsa gîndirii critice în sistemul educațional face populația mai susceptibilă la manipulare. De asemenea, marginalizarea științei în discursul public și echivalarea acesteia cu pseudoștiința, precum astrologia sau numerologia, creează confuzie și subminează valorile raționale. În 2015, cînd am publicat Psihologia românilor și am arătat procentul de 42% la vîrsta de 15 ani, am încasat foarte multe critici. Deși eu știam asta cu doi-trei ani înainte, fiindcă acea carte nu am scris-o în 2015. În 2015 s-a publicat. Iar de atunci, în fiecare an sîntem cam la nivelul acesta. Vă dați seama că de atunci au intrat generații întregi, ca să spun așa, în spațiul social. Sînt adulții care astăzi au un cuvînt de spus în alegeri, în acțiunile sociale. Critica nu e îndreptată către acești oameni, ci către școală, care i-a pus în această situație, să ajungă în zone de analfabetism funcțional. N-au gîndire critică, nu i-a antrenat nimeni, astfel că sînt foarte vulnerabili la fake news, nu știu să separe cunoașterea de pseudocunoaștere.
Un alt factor important se leagă de izolarea sau împingerea științei din zona discursului public. În urmă cu zece ani, cînd eu comentam faptul că politicienii încep să aprobe ocupații bazate pe alte abordări decît știință, adică puneau astrologia alături de astronomie, parapsihologia alături de psihologie, numerologia alături de matematică, spuneam că e un lucru foarte grav, deoarece statul comunică oamenilor că aceste ocupații sînt cam la fel și creează confuzie în mintea lor despre ce este rațional și ce nu este rațional. Nu am spus neapărat să le interzicem, dar am spus să facem o categorie separată de ocupații care să se numească „ocupații care nu se bazează pe știință”, „non-science-based occupations”. Din păcate, nu s-a întîmplat acest lucru, astfel încît, dacă vă uitați în mass-media, peste tot, mai degrabă prognozele economice, ba uneori și vremea, și ce să mănînci sînt făcute pe analize de horoscop. Și atunci să nu ne mire că oamenii nu mai știu să separe cunoașterea de pseudocunoaștere.
Mircea Ivan: Eu includ în categoria fake news și multe articole publicate în reviste prestigioase despre care se dovedește ulterior că sînt pline de imagini falsificate și manipulate. A devenit foarte îngrijorător fenomenul de image manipulation, de manipulare a imaginilor, prin care un articol este prezentat ca un rezultat, să zic, fundamental nou, care poate să ducă la noi terapii.
D.D.: Ceea ce spune Mircea este foarte important, adică fake news-ul ăsta, la nivel social și de manipulare socială, este atît de puternic și de răspîndit, și confuzia între știință și pseudoștiință atît de mare și atît de marginalizată este știința, încît acest fenomen a început să pătrundă în cadrul științei. Ceea ce descrie el sigur că ne sperie și noi știm aceste lucruri, încercăm din interior să le corectăm, dar n-au apărut de niciunde. Este rezultatul unei presiuni de la nivel social mai larg. Un fenomen care s-a accentuat și a ajuns la acest concept de „publish or perish”, deci un concept care ar fi trebuit să fie străin științei, a devenit elementul de presiune fundamental în cariera academică. Și, în acest fel, cerințele și standardele de performanță academică, rezonabile probabil în anii ’80, ’90, 2000, au devenit complet nerezonabile puse în paralel cu avalanșa informațională din mass-media, din rețelele sociale, care [...] devine zgomot.
Presiunea grant-urilor cred că este una dintre cauze. Pe de altă parte, în momentul în care finanțarea se face nu majoritar sau nu doar, dar preponderent prin grant-uri și din grant-uri, este una dintre cauze, pe care n-o puteți elimina.
M.I.: Da, din păcate, nu avem încă o soluție pentru așa ceva. Problema este că încă nu știm, de fapt, cît de mare este această problemă a publicațiilor de calitate îndoielnică și ceea ce se numește misconduct academic. Deocamdată, nu avem decît, într-adevăr, acest vîrf al ghețarului, pentru că sînt foarte puțini oameni care se uită la acest fenomen.
Nu există un sistem prin care știința să aibă parte de echivalentul unei poliții. Oamenii, sub presiune, acționează așa cum știm. Oamenii de știință nu sînt diferiți, să zicem, din punct de vedere psihologic, de cei din orice alt domeniu.
[...] Fiecare săptămînă expune, din păcate, aproape o mie de articole – și asta numai la nivel de imagine manipulată – cu duplicarea imaginilor dintr-un articol, schimbarea etichetei în imaginea respectivă și prezentate ca altceva în alt articol.
Dar însuși numărul acesta mare de publicații n-ar trebui să fie alarmant?
M.I.: Ba da! Dar nu știm să găsim de foarte multe ori echilibrul.
D.D.: Știința, în istoria ei, și cei care făceau știință aparțineau unei zone mai speciale, mai elitiste. Nu erau așa de mulți. Treptat, am „democratizat” și știința, lăsînd să pătrundă mulți oameni care nu erau foarte bine pregătiți și de aici pot să apară și rezultatele despre care vorbește Mircea.
[...] Vorbim, la nivel european, internațional (dar Europa insistă mai mult) despre ideea de Citizen Science. Citizen Science înseamnă că folosești cetățenii și să îi implici în activități științifice coordonate de către cercetători cu experiență – de exemplu, cei care se plimbă prin păduri descoperă niște specii noi, de animale sau de plante. Și mi-am dat seama că îi tratăm pe cetățenii care nu au pregătire în știință ca și cum ar fi deja oameni de știință. [...] Deci o idee bună iată că uneori se implementează prost.
Pe de altă parte, observ și faptul că începem să conștientizăm aceste probleme, este această mișcare europeană de regîndire a evaluării cercetării, tocmai în ideea să nu mai pui atît de mare preț pe metodele cantitative, număr de citări, număr de publicații sau, dacă le iei în calcul, să le pui întotdeauna într-un context în care există o evaluare calitativă, o evaluare de tip peer review, panel și așa mai departe, astfel încît calitatea să poată să bată cantitatea. Sîntem în această direcție. Nu știu cît de bine va funcționa, fiindcă eu îmi amintesc că noi am trecut printr-o perioadă în care nu aveam indicatori statistici și țin minte că se decontau grant-uri cu rapoarte de cercetare. Adică n-ai obținut rezultate, dar ai descris ce ai făcut și, dacă făceai raportul de cercetare, se deconta grant-ul. Unde trebuie să ajungem este la un oarecare echilibru. Știința nu e un demers ușor, este un demers complicat, oamenii trebuie să fie foarte bine pregătiți și sub aspect profesional, și sub aspectul eticii profesionale.
Și da, știința nu trebuie să rămînă în turnul de fildeș. Trebuie să ajungă între oameni și între cetățeni, care trebuie să fie angrenați în demersurile științei, dar nu poți să înlocuiești oamenii de știință cu cetățeni curioși și care pur și simplu iubesc știința, nu ajunge să iubești știința, ai nevoie de competențe pentru a face cercetare. [...]
Este foarte relevant pentru că, de fapt, știința înseamnă și educație. Nu știu de ce facem o disociere între știință și educație. Educația științifică este fundamentul, conține și știință, și educație, adică ai și criterii, știi și cum să evaluezi, prin urmare ești educat.
D.D.: Facem o diferență din cauza experienței comuniste, în primul rînd, pe care o avem în țară. În alte țări nu se face o distincție atît de fină. Eu sînt printre puținii rectori de universități [...] care spun că misiunea principală a unei universități comprehensive astăzi este de a genera cunoaștere prin cercetare, iar în acest proces se face și educație, și relație inovatoare cu societatea. Dar misiunea principală este generarea de cunoaștere. Noi am învățat în perioada comunistă, cînd s-au făcut reformele, că într-o universitate, în primul rînd, predai. Adică tu trebuie să predai și să formezi resursă umană. Bun, e un lucru OK și ăsta. De obicei, predai cunoașterea descoperită de alții. Cercetarea a fost scoasă din universități și dusă mai degrabă în zona Academiei Române, în zona institutelor naționale, astfel încît universitățile au devenit niște școli superioare de predare. Odată cu democratizarea cunoașterii, nu mai aveai monopolul transmiterii cunoașterii către studenți, în sensul că studenții puteau avea acces direct la diverse cărți, la diverse resurse. Toate acestea s-au prăbușit și de aici a apărut această separare. [...] Repet, eu încerc să schimb această perspectivă, fiindcă universitatea noastră s-a născut ca universitate, în perioada modernă, ca universitate humboldiană, repet, cu funcția de a genera cunoaștere, iar educația se face în acest proces, dar e foarte greu, foarte complicat.
M.I.: Un lucru care trebuie să se schimbe (și ar fi trebuit să se schimbe deja de mult) este acest proces esențial în știință, de peer review, prin care manuscrisele, înainte să fie publicate, sînt examinate de așa-numiții experți. Un proces care a funcționat destul de bine mulți ani, dar care trebuie regîndit complet, pentru că un articol care este submis în 2024, cel puțin în științele vieții, în științele biomedicale, nu mai este în nici un fel comparabil cu un articol din anii ’90, poate chiar și 2000. Este vorba de o cantitate de informație mult, mult mai mare, iar regulile de peer-review au rămas cam aceleași. [...] O posibilitate de a schimba peer-review ar fi să se deschidă pe platforme aceste manuscrise, să fie examinate într-un spațiu mult mai deschis, cu mult mai mulți experți, cu comentarii publice, să fie un fel de agora în care un manuscris să fie comentat, pentru că la ora actuală nu mai există practic expertiza necesară, un astfel de articol în științe biomedicale, de exemplu, nu mai poate să fie restrîns la doi-trei examinatori.
D.D.: Aș vrea să-l întreb Mircea cum vede această idee de a pune, de exemplu, datele unei cercetări experimentale, hai să spunem biomedicale, chiar dacă nu sînt încă finale, în regim Open pentru a fi analizate, prelucrate de alții, prin prisma democratizării. [...] Poate ai o idee de Nobel și publici setul de date, iar cînd vrei să publici finalul, cineva ți-a folosit deja munca.
M.I.: Aceste date pot să fie securizate, de exemplu, prin metode de blockchain, de semnături electronice, în care prioritatea să fie, practic, bătută în cuie. Deci există tehnologia. Un alt lucru, iarăși fezabil tehnic, este ca datele primare să fie certificate la sursă. Practic, aparatul care generează rezultatul respectiv să genereze semnături electronice pentru datele respective și prioritatea să poată fi relativ ușor certificată prin metode care există la ora actuală și sînt folosite în finanțe, în semnături electronice.
D.D.: Cred că e un lucru bun, tindem spre acest lucru. Vedeți, în România, cînd vorbim de devieri de la etica cercetării, am rămas cumva prizonierii unui fenomen destul de răspîndit într-o vreme în țară – plagiatul. Dar să știți că pentru știința avansată există, pe lîngă plagiat, încă două devieri etice majore considerate foarte grave, poate chiar mai grave decît plagiatul, și anume distorsiunea datelor și, poate cea mai gravă – fabricarea datelor. Fiindcă vă dați seama că, dacă cineva te ia în serios, începe linii de cercetare în direcția respectivă, să-ți confirme sau să-ți dezvolte descoperirile tale, și tu duci o comunitate întreagă de cercetători pe căi greșite.
M.I.: Știința făcută cu manipulări, într-un mod defectuos, fraudulos, are un impact pe termen lung și ireversibil asupra tinerilor care, practic, conduc proiectul în laborator. Pentru că, în definitiv, cel care generează datele este primul autor. Și primul autor, din păcate, de multe ori sau aproape întotdeauna, este sub presiunea de a genera date. Și cu cît universitatea este mai prestigioasă, cu atîta presiunea de a genera date senzaționale este mai mare. [...] O mare tară a sistemului academic a fost acest „factor de impact”, care a pornit de la o idee bună, dar a devenit una dintre marile problemele ale publicațiilor la ora actuală, pentru că impact factor-ul a devenit manipulabil. Practic, există aceste carteluri de citări și articolele nu sînt citate neapărat pentru cît de relevante sau de solide sînt, ci sînt citate pentru a crește numărul de citări ale unei reviste.
D.D.: Și aplicarea conceptului a fost greșită, pentru că factorul de impact a fost gîndit pentru a evalua revista, nu pentru a evalua un articol publicat în revistă și nicidecum pentru a evalua un cercetător care publică în revistă.
David Baker, laureat al premiului Nobel pentru chimie pe 2024, îmi spunea în interviul realizat la Stockholm că și vizavi de știință se manifestă un soi de „curent anti-elită”. De unde să vină povestea asta? Care să fie cauza?
D.D.: Asistăm la o emancipare a oamenilor. Oamenii au mai mulți bani, sînt mai autonomi, mai emancipați, vor să le fie ascultată vocea. Și în condițiile în care știința nu ocupă o poziție importantă în societate, iar educația este cum este, pur și simplu încep să confunde educația și cunoașterea cu o opinie pe care pot să o aibă – deși ar trebui ca și aceea să fie totuși exprimată cu grijă. Ajung să creadă că, dacă au o opinie și o repetă de mai multe ori, ea e și adevărată. De asemenea, din cauza acestei ambiții de emancipare, oamenii nu mai știu cînd să tacă, nu mai știu cînd să întrebe, nu mai știu pe cine să întrebe. Iar pe de altă parte, nici zona de știință n-a fost prezentată bine în spațiul public, iar oamenii de știință au cam părăsit, ca să spun așa, aceste rețele de socializare. [...] E foarte greu să intri pe rețelele de socializare, unde să fii înjurat, atacat și orice spui să fie contestat, să te lupți pentru ideea că 1 plus 1 în matematica tradițională înseamnă 2. Și atunci, oamenii de știință au plecat din aceste spații, lăsînd loc unor teorii care mai de care mai bizare și conspiraționiste. [...] Cunoașterea, cum spuneam chiar la început, este democratizată, amestecată cu pseudocunoașterea. Știința nu știe să se prezinte, are aroganța ei. Și din aceste lucruri, iată, înflorește o lume conspiraționistă.
Foarte mulți oameni de știință spun că, în ultima vreme, știința s-a politizat mult. Că inclusiv mesajele din pandemie au fost politizate. Ce înseamnă că s-a politizat știința prea mult?
M.I.: La ora actuală, dacă întrebi în universități, în principiu ți se va spune foarte clar: stînga este pro-știință, dreapta este anti-știință, ceea ce mi se pare o chestiune foarte periculoasă. Dacă ne vom gîndi numai în acest fel, va fi tot mai rău.
D.D.: Hai să ne amintim cum au părut universitățile și instituțiile academice. Cîndva prin secolul al XI-lea, în Evul Mediu, oamenii au creat niște instituții ca să se protejeze ei de ei înșiși, adică să protejeze, ca să spun așa, cunoașterea și adevărul. Și au început să fondeze universități. Cum au fost fondate aceste universități? De obicei, un împărat, un rege, o autoritate, Papa, le dădeau o mică avere, iar din averea respectivă acea universitate trebuia să se descurce și să trăiască. Avînd propria avere, acea universitate avea o autonomie foarte puternică față de diverse autorități, inclusiv față de cei care i-au dat averea respectivă. Și de aici a apărut ideea de autonomie universitară și de libertate academică, în a studia diverse teme, a spune ceea ce trebuie spus, fiindcă, repet, au fost construite pentru a-i ajuta pe oameni să se protejeze ei de ei înșiși, adică să protejeze adevărul. Astăzi lucrurile sînt mai complicate, pentru că instituțiile astea sînt finanțate cele mai multe de la buget. Bugetul vine pe linie politică vrînd-nevrînd, adică ai un guvern, ai niște miniștri, banii pe cercetare se dau iarăși pe diverse teme în care factorul politic vrea să spună ceva. Acum, sigur că cei care dau banii, statul, de exemplu, poate să spună „dau bani, dar aș vrea să investiți în următorii ani mai mult în științe administrative sau în fizică”, să zicem. Statul poate să ceară aceste lucruri, dar trebuie să lase și libertate. Adică să lase și universitățile să facă lucrurile care pur și simplu le trec lor prin cap. Sigur că cineva care e de la Finanțe sau un birocrat spune: „Cum adică, pe bani publici, să facă profesorul ce cercetări dorește el? Nu se poate așa ceva, trebuie să facă cercetările de care are nevoie țara”. Sună pompos și patriotard [...], totul trebuie să fie legat de practică, dezvoltare economică și industrială. Sigur că trebuie să fie și această conexiune, că nici nu poți să iei bani și să faci ce vrei tu, fără legătură și cu interesele țării care îți susține programul. Ar trebui găsit un echilibru între cele două. Or, noi am trecut în cealaltă variantă, în care politicul cere prea mult, nu lasă suficientă autonomie și libertate universitară. Și cum controlează aceste lucruri? Prin bani. Prin banii pe care îi dă acestor instituții pentru a funcționa.
Tehnologia – bună sau rea?
D.D.: Eu cred că această dezvoltare tehnologică nu este bună sau rea în sine. Depinde cum o folosești. Dacă folosești bine democratizarea cunoașterii, accesul la Internet, baze de date, rețele de socializare, ChatGPT sau alte sisteme de Inteligență Artificială te ajută foarte mult, dar, sigur, e opțiunea fiecăruia aici. Aș mai puncta un lucru: cum au reușit rețelele de socializare să stimuleze atît de mult teoriile astea anti-știință? Să știți că eu cred – n-am făcut o cercetare, dar e o temă care mă obsedează, s-ar putea să încep un proiect de cercetare în acest sens –, eu cred că aceste atitudini anti-știință, lucrurile aberante, teoriile conspiraționiste au existat și înainte, și probabil că la o intensitate tot mare. Știți care a fost norocul nostru atunci? Că neexistînd rețele de socializare, conspiraționiștii nu aveau unde să se întîlnească, că erau doi la Cluj, unul la Timișoara, probabil trei la București, patru la Iași, nu se cunoșteau nici în oraș între ei, nu se cunoșteau nici în țară și fiecare avea, așa, cîte o părere mai ciudată, n-avea un grup care să-l susțină și nu putea promova. Se agregau mai greu. Odată cu apariția Internetului și a rețelelor de socializare, se agregă și fac un grup, o „asociație profesională”, și ne trezim că pseudoștiința începe să capete onorabilitate în spațiul public.
M.I.: Se pare că se expun, de fapt, niște slăbiciuni psihologice ale creierului uman în acest context foarte nou. Yuval Noah Harari spunea că, de fapt, problema zilelor noastre este că avem un creier paleolitic, dar care încearcă să funcționeze cu tehnologia secolului XXI. [...] Lucrurile false au cumva tendința de a se răspîndi mult mai repede, legea lui Brandolini spune, un pic mai sofisticat, așa: „Cantitatea de energie necesară ca să contracarezi o știre falsă este cu cel puțin un ordin de mărime peste cantitatea de energie care a generat acea informație falsă”. Deci trebuie să încercăm să înțelegem care sînt totuși slăbiciunile psihologice ale creierului uman.
D.D.: Psihologii au făcut cercetări, știm multe lucruri, dar care, din păcate, nu se aplică. Atunci cînd înțelegem o informație, Descartes spunea că o înțelegem și, într-un pas 2, vom decide dacă e adevărată sau falsă. Spinoza spunea că mintea umană nu funcționează așa: cînd ai înțeles o informație, din start o consideri adevărată, iar în pasul 2 vei stabili dacă e chiar adevărată sau falsă. Dacă nu ajungi să faci pasul 2, după Spinoza, tot ce înțelegi este considerat în prima fază ca fiind adevărat. Iar mintea umană funcționează mai degrabă după modelul Spinoza, nu după modelul lui Descartes. De aceea, e foarte important ce înțelege prima dată omul, ce informație apucă să analizeze și în ce contexte. Că dacă dă și credibilitate sursei din care primește o informație proastă, odată ce a înțeles-o, nici nu mai analizează critic în pasul 2. Mintea umană e teribil de vulnerabilă la manipulare, la fake news.
[...] Cînd avem o zonă contaminată psihologic de nonștiință sau de pseudoștiință, ne băgăm capul exact acolo, în rețeaua aia, în zona aia de pe Internet, avînd iluzia că nu are cum să ne influențeze, că o să ne dăm seama dacă e adevărat sau nu. Mare iluzie, fiindcă tot ce înțelegi este considerat în prima fază ca fiind adevărat. Dacă cumva îți și place lucrul acela și crezi și în sursă, nu mai analizezi critic și rămîi cu ce ai înțeles. Așa se nasc (printre altele, nu-i singurul mecanism, dar este unul principal) teoriile conspiraționiste, care mai de care mai bizare.
La Forumul Nobel de la Oslo, care a urmat ceremoniei de decernare a Premiului Nobel pentru pace din decembrie 2024, s-a vorbit despre armele nucleare. Unul dintre invitați, specialist în științe politice, Andrew Futter, de la Universitatea din Leicester, spunea că astăzi vorbim despre riscuri interconectate – se referea la faptul că există amenințarea cu războiul nuclear, dar și că, pe de altă parte, există acest război hibrid, rețelele sociale, riscuri interconectate. Putem să aplicăm teoria asta și în știință?
M.I.: Cred că da, pentru că totul a devenit mult mai gri decît era înainte. La ora actuală, sîntem forțați să gîndim în timp real, într-un ritm al dezbaterilor în spațiul public care nu este compatibil cu o gîndire rațională. Cînd sînt interviuri sau discuții la radio sau la televizor, cel care cîștigă o dezbatere nu înseamnă neapărat că are și dreptate. Și, din păcate, cei care sînt vorbitori extraordinari și oameni cu charismă sînt și cei care practic devin celebrități, cei care ajung să aibă un impact foarte mare asupra psihologiei sociale. [...]
D.D.: În esență, după mine, știința rămîne aceeași, adică generează cunoaștere printr-o anumită metodologie, dar este drept că metodologia se schimbă și, odată cu dezvoltarea tehnologiei (aparate noi, instrumente noi, metode statistice noi), apar și vulnerabilități noi. Deci, cu siguranță, ceea ce ați menționat se aplică și se va aplica și domeniului științei, care, în esență, rămîne la fel, dar capătă și atribute noi în funcție de dezvoltarea societății.
Și vedeți domenii științifice mai vulnerabile la influența rețelelor sociale, a Inteligenței Artificiale (care, sigur că da, în esență e un instrument...)?
D.D.: Este complicat de spus. Întotdeauna s-a zis așa, într-o ipoteză generală, că științele socio-umane sînt mai puțin riguroase, de aceea le spuneai celorlalte științe tari. Dar rămîi șocat cînd vezi cîte lucruri sînt de nereplicat în zona biologiei, în zona biomedicală. Adică științe care totuși erau văzute ca fiind mult mai riguroase. Deci e clar că etica își are locul în toate domeniile științei și trebuie să o aplicăm riguros.
Mircea Ivan este doctor în medicină, associate professor la Facultatea de Medicină, Microbiologie și Imunologie a Universității Indiana din Indianapolis, Statele Unite ale Americii.
Daniel David este ministru al Educației, rectorul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, doctor în psihologie, profesor „Aaron T. Beck” de psihologie clinică și psihoterapie (științe cognitive clinice) la aceeași universitate.
interviu realizat de Corina NEGREA, difuzat la Radio România Cultural, în emisiunea Idei în Nocturnă – Diaspora, Dincolo de granițe, din 19 decembrie 2024
